Mamihlapinatapai – un cuvânt din dicționarul (unui urmaș al) lui Prometeu?

Într-unul din textele cărții, „notă informativă 221. sursa: Străinu”, unde este relatat un episod din evenimentele din decembrie 1989, din București („De ce aveam în cap casa lui Ceaușescu din primăverii, nu știu. Pe atunci nu eram jurnalist, nu lucrasem nicio zi în presă, reflexele care îți bagă nasul unde nu-ți fierbe oala, dar fierbe altceva, mi le-am făcut după ‘89.

În timp ce Caramitru și Dinescu intrau în clădirea TVR, sentimentul ridicolului, uneori dus până la maladiv, m-a întors stânga-mprejur.” ș.a.m.d., p.151 ș.u.), apare o referință la cuvântul „mamihlapinatapai”:

„Mulți ani mai târziu, am aflat că în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc există cuvântul” respectiv, „intraductibil nu numai în română. Înseamnă situația dintre doi oameni, aflați față în față, care tac și nu fac, deși amândoi ar vrea să se întâmple ceva, dar fiecare așteaptă de la celălalt să facă primul pas.” (p.152)

Forțând un pic nota, ar fi și situația dintre… două spirite, dintre care unul, totuși, nu mai vrea să tacă și scrie un fel de declarație de… invocare (altfel de „Vino, Doamne, să mai vezi ce-a mai rămas din oamenii…” care mai cred sau nu în tine), provocând, gata să fure vreun alt fel de foc, dacă i se va răspunde din partea Spiritului atotputernic (conform declarațiilor unor martori), nu numai cu tunete și fulgere, vulturi poftind la ficați și altele…

Rândurile lui Cristian Tudor Popescu despre… unele urme lăsate de (posibilul) Dumnezeu, prin cărțile sacre, în primul rând, sunt doar o parte din carte, „răfuiala” cu tot ceea este cruzime, suferință, daruri din… amfora Pandorei fiind un aspect care ar putea fi „tradus” și prin „ar fi bine totuși să existe Dumnezeu”, titlul și conținutul, ca premise, putând avea concluzia că nu este mort, dar nici prea bine nu este…

Mozartian sau salierian, volumul este un Requiem nu pentru, ci al Lucidității, un volum înrudit cu Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu!

Ce observă Omul Lucidității?

„Numărul credincioșilor în ceva, care de plano resping rațiunea, crește exponențial pe planetă, aidoma temperaturii, poluării și populării. Dumnezeu nu e de găsit în Univers, nici de cele mai puternice telescoape, Dumnezeu e în noi. Nu contează cât de departe am ajunge în cunoașterea Universului, câtă vreme omul este muritor, va avea, lângă instinct de conservare și reproducere, și pe cel religios. În Solarisul lui Tarkovski, nu al lui Lem, bunînțeles, se zărește, o clipă, o icoană mică pe un panou din stația cosmică.

– Și cu ăia care nu vor să jure pe Biblie, ce faci?” (p.67)

Și tiptil, se ajunge la un alt fir roșu al cărții, Răul (nu „așa-zisul rău” al lui Konrad Lorenz!), care poate fi parte și a Iraționalului, care poate observa că s-a promis Pacea (cândva) și nu neapărat Dreptatea (aici).

Dintr-un anumit punct de vedere, cartea este și ciorna unui posibil roman, unde, poate, se va ajunge chiar la un dialog cu Dumnezeu, la care să se adauge alte și alte definiții, raportări la divinitate, unde pisicile vor avea, ca la Eliot, un rol cu totul special (apropo de Borg din Star Trek), cum are și micul pisic din finalul volumului (nu dăm spoilere), un roman care va fi ecranizat de un nou Lucian Pintilie (episodul „ratării” colaborării dintre CT Popescu și Pintilie e antologic, apropo de principiile de viață ale lui C.T. Popescu; și, de ce nu, și ale cineastului!):

„- Heidegger zice că una e a fi și alta a exista. Și că doar omul există, restul este. pentru om e valabil ex-sistere, poate ieși din sine, poate fi preocupat de a fi om, de a mai fi om, în vreme ce pisica nu e preocupată de a fi pisică sau a nu mai fi. Asta e esența.

– Aha… dar are și pisica ceva care e numai al ei, și e fascinant. Te-ai uitat vreodată mai mult timp, de la mică distanță, în ochii unei pisici? (…) E formidabilă lipsa absolută de expresie, de sentiment, rotundul netulburat, neclipirea, nepăsarea, recele, ca două ferestre în carcasa unei astronave prin care vede spațiul sideral… Nimic din ființa ta umană nu se reflectă pe fața pisicii.

– Tot așa cum pentru Univers nu exiști, doar ești, o adunătură de atomi de hidrogen, oxigen, carbon, azot… aceiași atomi care compun un vierme sau cenușa stelelor. Universul Ochi de Pisică.” (p.117)

Subtitlul, „Interceptări. Note informative”, mai mult sugerează câte ceva, decât lămurește „personajele”, unele clar numite, cu nume și prenume, unele fiind din viața politică, altele din viața literară și jurnalistică… Un ideal ar fi, dacă ne apropiem de ceea ce ar trebui să fie un sens al literaturii, (în raport sau relație cu Adevărul) stilul lui nea Manea, un șofer care avea un fel de „geniu de Ion Creangă al asfaltului” (apropo, uitasem „Acul și Barosul”!):

„Nealterată de cultură, fără zăbala educației, vorbirea lui nea Manea lăsa să țâșnească adevărul ca țițeiul.” (p.19) Punând în balans estetica esetetizanților literari, autorul pare clar să-l prefere, din unele puncte de vedere, pe domn’ șofer (care ducea banii în plic lui Arghezi, pentru colaborări… literare), într-un anumit sens C.T. Popescu provocând, ca și Bogdan Răileanu în romanul „Teoria apropierii”, răspunsuri la întrebarea de genul „Unde se duc prieteniile (posibile) când se duc?” Sau măcar simpatiile dintre oameni! Sau dintre.. spirite, dintre unii oameni și zei?

Sunt relatate cazuri, precum cele ale lui Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, Ion Țiriac (poate curios doar pentru cine nu știe pasiunea lui C.T. Popescu pentru tenis!), Lucian Pintilie, în care „întâmplările” legate de aceste personalități sunt marcate de exercițiile de admirație și de luciditate în analiza comportamentelor și atitudinilor celor amintiți, exercițiile de uimire având alte dimensiuni în cazurile lui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor. Poate chiar surprinzător pentru unii în cazul lui Adrian Păunescu:

„Era găman, posesiv, plin de sine până peste cap, libidinos, unsuros, degrabă lăcrămos, dar avea o calitate uluitoare pentru pozițiile înalte în care s-a aflat pe scara socială: nu era un om rău. Dimpotrivă, voia să facă binele, chiar dacă, pe urmă, nu uita să-ți amintească mereu de asta…” (p.25)

Un pios omagiu este adus lui Ovid S. Crohmălniceanu, „Crohul”, în două rânduri, o dată când este rememorată atmosfera de cenaclu (p.128) și o dată când se încheie „capitolul”, discuția despre „Aletheia” („formă superioară de adevăr, o revelație ontologică, o dez-văluire, o inocultare, nu inolcuare, rațională, atenție, rațională, a lumii întregi, nu doar a unui aspect perticular ale ei. A privi altfel tot ce există. Tot ce credeai că, evident, cunoști. A ți se lua ceața aparențelor de pe ochi.”, p.164):

„Ovid S. Crohmălniceanu are o Istorie Insolită, în care ideea centrală e o superbă Aletheia: Istoria Umanității este parte a Istoriei Viului pe Pământ, dar Istoria Viului este văzută ca un stadiu din Istoria Neviului. Materia nevie nu se putea structura și construi pe sine, și atunci a generat materia vie, care a ajuns până la om. Noi suntem uneltele inconștiente, cei care facem acum să evolueze materia nevie, construind computere, inteligențe artificiale din ce în ce mai complexe. La un moment dat, poate nu foarte îndepărtat, Neviul se va putea reproduce singur, nu va mai avea nevoie de oameni, se va descotorosi de ei. Sună SF, dar, ia vezi, poți s-o infirmi pe cale rațională, logică?

– Adică noi suntem niște mașini vii, produse de o materie fără viață, dar inteligentă?…” (p.169)

Așa se încheie brusc „interceptarea 09-18”, dintr-un anumit punct de vedere parcă suntem, noi, cititorii, la judecata de Apoi (sau în alt Matrix), unde se redau „judecătorilor” înregistrări, procese verbale, relatări ale unor episoade din viețile unora, dar mai ales din viața lui Cristian Tudor Popescu (dar dacă suntem chiar înregistrați, oarecum ca în „Conversația” lui Coppola?, chiar de către Dumnezeu, doar este atotputernic?), personalitate a publicisticii și literaturii române, care a marcat începutul secolului al XXI-lea d.Hr., „istoria presei” la final de variantă print, la urma urmelor un Om în căutarea (totuși) a Perfecțiunii, probabil gata să bea cupa de cucută (în „nota informativă 67. sursa: Cucu” este elucidat misterul jurământului „pe Câine” a lui Socrate!) pentru Adevărul său și Dumnezeul său, Rațiunea.

În „interceptare 01-26”, apropo de ciorne de roman (sau de piese de teatru), dialogul este și despre români, pe veci stăpâni, despre ecologie, „un personaj” răspunde întrebării „altuia”: „Carevasăzică, Pământul nu aparține oamenilor, nu suntem stăpânii planetei?

Suntem, că așa scrie într-o ficțiune fabricată de om, o poveste numită Biblia. Avem drept de proprietate dat de Dumnezeu. În fapt, e o prostie al dracului de periculoasă. (…) Omul e parte din natură, pe același plan al ființării cu toate astea.”, „ideea de Dumnezeu” fiind, într-un fel, la fel de importantă ca și… Dumnezeu însuși, dialogul alternând:
… Dumnezeul în om e o idee creștină care vine cam de pe la sfântul Augustin: «Dumnezeu e un cerc cu cercul pretutindeni și circumferința nicăieri».
Eu, totuși, cred că Dumnezeu s-a născut din frică. Din frica de singurătate, de moarte, de lipsa de sens a existenței. De gândul că atunci când te naști nu ești prea diferit de un pește, iar când mori, hoitul tău e totuna cu un gândac mort sau un lemn putred.

(sunet păsăresc de telefon mobil)

Omul vrea cu disperare să fie special, deosebit, nu pur și simplu o bucățică din Infinitul omogen și izotrop. Și așa apr religiile. Așa apare arta (…) dar altceva vreau să te întreb: Natura are suflet?

Nu știu. Dar omul are? A văzut cineva sufletul, l-a măsurat, l-a mirosit? Nu avem nicio dovadă experimentală. Nu cumva, ca și Dumnezeu, ca și arta, sufletul e încă o făcătură a ființei umane ca să se deosebească de Rest, să fie mai cu moț?
Cu câtă mândrie îmi spunea, odată, un om: «Am fost fotomodel. Poza mea a stat trei ani în vitrină la frizerie, în Orșova»…”, ajungându-se la un scop și un sens al literaturii la care puțini s-au gândit:
Hai că-i prea de tot!… Vrei literatură pentru întreaga natură?
Nu, pentru întreg Cosmosul. Vreau niște cuvinte care să întunece Soarele, s-o scoată pe Saturn de pe orbită, să facă să bată mai tare inima pulsarilor și quasarilor și găurile negre din centrul galaxiilor să vomite tot ce-au înghițit, să oprească o clipă expansiunea Universului…”, în clipa asta intervenind un „bruiaj intens”…

Într-un fel, „Dumnezeu..” este și o continuare la „Viața și opera”, precedenta sa carte, unde autorul scria la un moment dat: „Într-un târziu, am ajuns la singura atitudine care cred că defineşte un intelectual: a încerca să înţelegi. A încerca să răspunzi la întrebări pe care ţi le pui singur” (p. 170).

Chiar riscând să provoci… Apocalipsa! Una dintre ele, mică, literară… „Mică” raportată la dimensiunile (spirituale) ale Pluriversului!

Dumnezeu nu e mort. Interceptări. Note informative de Cristian Tudor Popescu