Mai mult decât perfect despre lumea contemporană – „Mai mult ca perfectul” de Aivi Dal

M-am convins definitiv că autorul/autorii este/sunt român/i când am dat peste sarmale, în al doilea volum. Până atunci oscilam între a fi vocea unui copil teribil – răsfățat (prea mult) de părinți și încurajat de succesul de pe rețelele sociale să publice și în format clasic ceea ce se cheamă a fi un jurnal de adolescent – sau a fi un exercițiu de scriere creativă încercat de un scriitor consacrat. Spun asta pentru că, pe fond, cele două volume nu diferă cu mult de faimoasele oracole sau jurnale ținute de curajoșii care și-au trăit copilăria în decade diferite ale secolului trecut. Dar, cu toate acestea, cărțile au personalitate, nu sunt triviale, nu sunt ode ale ridicolului; chiar dacă sunt scrise la patru mâini, adică mama își ajută fiul la redactare și, parțial, alegerea subiectelor, aceasta nu intervine exagerat pe conținut, astfel încât vocea Perfectului este în fiecare rând scris.

„Pe vremuri îmi plăcea să înot. Dar nu mai am timp să merg la înot. Nu îmi permite programul.

Pe vremuri îmi plăcea să mă joc. Dar nu am timp să mă joc. Nu îmi permite programul.

Aseară, de exemplu, după ce am terminat lecțiile, mi-am adus aminte că nu îl mai hrănisem pe Pou de o săptămână. De câte ori deschid tableta e nefericit. Ba îi e foame, ba trebuie spălat. De data asta cerea doar să mă joc cu el. În mai puțin de două minute dormeam!

Ca un făcut, am visat-o iar pe profa de română. De fapt, m-am visat pe mine, cum fugeam disperat de profa de română, care alerga în patru labe, ca un iepure. Avea și coadă și venea pur și simplu după mine, cu cărțile în gură. Am trecut peste munți și văi, am fugit și am tot fugit, fugit, fugit… până m-am trezit!

Era șapte fix. Trebuia să plec la școală, să respect programul și să iau premiul întâi. Perfect ori ba, nu ai voie să-ți dezamăgești familia.”

Perfectul iubește matematica, își schimbă freza la fel de des după cum se schimbă fițele pe internet, e la curent cu tot ce mișcă în materie de like-uri, snapshot, pokemon et comp, are colegi de clasă la fel de trăzniți ca și el, dar poate că mai puțin îndrăzneți, colege care vor să fie apreciate cu orice preț etc. Cu o autoironie mai rar prezentă la congeneri, Perfectul reușește o frescă in situ a societății contemporane – comunitatea din care face parte și în care se mișcă lejer (poți deduce că e vorba de un oraș mare, deși vizitele la mall nu sunt invocate, dar ai alte indicii cu privire la petrecerea timpului liber și distanțele de parcurs dintre școală și casă sau dintre casă și sala de sport); atmosfera din interiorul familiei, care pare a fi normală, cu părinți și bunici aparent banali, care-și alcăuitesc agendele în funcție de Perfect, căci, nu-i așa, oricărui copil sau adolescent i se pare că lumea se învârte exclusiv în jurul lui. De fapt, dacă dăm la o parte stratul voit gros de aparențe, ne dăm seama că Perfectul chiar are o mică sămânță de genialitate, că are un simț al observației foarte dezvoltat, că reușește să sinteteze foarte rapid esențialul din orice poveste, că nu se împiedică aproape niciodată în amănunte nesemnificative și că, ceea ce este cu adevărat important, învață din propriile greșeli. Autoironia îl salvează din situații imposibile și-i dă șansa să-și facă priteni noi sau să se remarce în ochii profesorilor. Și, ca totul să fie mai mult ca perfect – nu-și pierde aproape deloc doza aceea de inocență, atât de pierdută la copiii din ziua de astăzi. Aici cred că este meritul părinților, în special al mamei, care reușesc cu prisosință să nu-l propulseze nepermis de mult înainte, să-l scoată din matca vârstei într-un mod inadecvat sau forțat. Perfectul se joacă, se gândește la tot felul de farse, aleargă după fete, se ceartă cu ceilalți băieți pentru atenția uneia sau alteia din colege etc.

„La ultima oră, profii ne-au scos în curte. Începea meciul secolului. Primarul și directorul jucau fotbal cu băieții de-a douășpea.

Și atunci am zărit-o. Se îndrepta spre sala de sport și împărțea pliante. Își tunsese părul și-l vopsise și parcă nu mai semăna atât de tare cu chelnerița.

Adevărul e că eram în căutarea unei relații de lungă durată. Adică măcar de vreo trei zile. De preferat cu o fată deșteaptă. Olimpică la chimie. Doar că nu eram prea sigur că un elev de-a șaptea are șanse reale la una de-a unșpea.”

Cărțile le recomand în primul rând părinților! Ca să-și înțeleagă și să-și accepte copiii așa cum sunt: să le dea voie să-și conserve calitățile și să rămână naturali într-o lume de plastic pentru cât mai mult timp. E mare lucru să reușești să-ți păstrezi doza de normalitate ca părinte într-o lume a competitivității exagerate (și fără miză, de cele mai multe ori), a supraexpunerii și a maturizării forțate! Lumea Perfectului este perfectă, tocmai pentru că are de toate în ea: greșeli, erori, succes nemeritat sau neașteptat, un pic de geniu, mult umor, multă veselie, șotii, copii care știu să se hârjonească, care aleargă cu limba scoasă de un cot și câte și mai câte. Dacă vor citi și copiii, atunci e și mai bine: vor înțelege că nu e nimic anormal în a fi copil! Să nu uit: genial așezate în pagină ilustrațiile – fragmente de mural care completează perfect textele.

Mai mult ca perfectul de Aivi Dal