Lumea ca un carnaval – „D-ale carnavalului” în regia lui Vlad Trifaș

Maria-Mădălina Stîlpeanu, clasa a IX-a D, Colegiul Național „B. P. Hasdeu”, Buzău

Carnavalul, în sensul său propriu, este o petrecere la care oamenii își acoperă fețele cu măști colorate și poartă ținute extravagante, cu scopul de a se distra. Dar, în același timp, termenul de „carnaval” poate fi utilizat și ca o metaforă atribuită haosului, a ceva care este atât de incontrolabil încât perturbă întreaga atmosferă din jur. „Carnavalul” poate fi unul sau mai multe evenimente care declanșează o serie de urmări negative. Dacă vă întrebați cum puteți diferenția toate aceste sensuri, nu este cazul să găsiți un răspuns, întrucât piesa de teatru a reușit să le îmbine armonios, creând un spectacol de excepție.

D-ale carvavalului de I. L. Caragiale, a fost pusă în scenă, pentru prima dată, la data de 8 aprilie 1885, la Teatrul Național. La mai bine de un secol distanță, regizorul Vlad Trifaș împreună cu actorii Teatrului „Regina Maria”Oradea, au reușit să transforme piesa bine cunoscută în ceva aparte, prin muzica originală și prin adaptarea textului.

Încă de la intrarea în sală, am sesizat că ceva era diferit: decorul. Și nu doar pentru că era altă piesă decât cea din seara precedentă. Un decor care-ți taie respirația. Ceva ieșit din tipar, diferit de banalul cotidianului: o construcție din lemn cu etaj – o cameră mare la parter și două în partea superioară. Un fel de clădire lipsită de o parte din pereți și tavan. Și un semn verde, având o nuanță care iese în evidență, pe care scria citeț „Frizeria lui NAE GIRIMEA”.

Ei bine, ținând cont de faptul că anterior am menționat termenul de „haos”, întreaga acțiune este construită în jurul relațiilor stabilite între personaje. Sau, mai bine spus, a interdependenței dintre ele, întrucât se creează o adevărată încurcătură, toți fiind captivi într-o istorisire care se tot repetă. Mița (Alina Leonte), partenera lui Pampon (Șerban Vodă) și Didina (Adina Lazăr), partenera lui Crăcănel (Pavel Sîrghi) se află într-o relație cu același bărbat, frizerul Nae Girimea (Petre Ghimbășan).

Incipitul este amplasat în frizerie, moment în care cei veniți în căutarea lui Nae, precum cel care are probleme cu măseaua (David Constantinescu), îl găsesc, în schimb, pe Iordache (Ioana Dragoș Gajdo). O scrisoare care ajunge la destinatarul greșit determină startul conflictului de lungă durată.

Trecerea de la scena frizeriei la cea a carnavalului este de-a dreptul impresionantă, tragerea cortinei neimplicând plictisirea publicului, întrucât atenția le-a fost captată cu un moment de „exorcizare” (rotirea capului unui personaj într-o cutie). Într-un timp foarte scurt, scena s-a transformat în cu totul alt loc, decorul alb și roșu, specific carnavalului, fiind acompaniat de mirosul autentic de mici făcuți chiar pe grătarul amplasat în centrul scenei de bucătar (Sorin Ionescu) – ceva ieșit din comun, unul dintre lucrurile pe care nu pe poți vedea „oriunde” (poate doar „la teatru!”). Totodată, atmosfera este concretizată și de costumele excepționale purtate de personaje, potrivindu-se cu o piesă de puzzle în cadrul petrecerii. De data aceasta, dansul reprezintă elementul de tranzit între carnaval și cotidian.

După distracția fără limite acompaniată de o oarece gelozie și tristețe care plutește în aer, dar și de confuzia apărută din pricina costumelor, Pampon și Crăcănel constată că au un dușman comun – Nae. Astfel, se revine la atmosfera inițială, conflictul dintre Mița și Didina accentuându-se și fiind amplificat de nemulțumirile bărbaților. Chiar și așa, finalul se dovedește a fi unul fericit, întrucât personajele încearcă să pretindă că totul e bine, discuțiile finalizându-se cu glume și cu promisiuni de pace. Totul reintră în atmosfera veselă de bal mascat.

Publicul se declară profund impresionat de tot ceea ce înseamnă „D-ale carnavalului”, în regia spectaculoasă a lui Vlad Trifaș – decor, actori, interpretare, informații senzoriale receptate, schimbarea scenelor – elemente care, unite, construiesc un spectacol de teatru ce reușește să capteze întreaga atenție, să stârnească râsete copioase având, totuși, un mesaj profund la bază.

Așadar, de-a lungul piesei de teatru fragmentate în mai multe scene-nucleu, carnavalul reprezintă atât un eveniment, cât și un simbol al haosului, în timp ce măștile nu sunt doar piese ale unui costum, ci și o metaforă a umanului, o formă de falsificare sau de ignorare a realității, cu bună știință, des întâlnită în societate, în toate epocile.

Astfel, spectacolul a fost încheierea perfectă pentru cea de-a XII-a ediție a festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr, organizat în incinta Teatrului “George Ciprian”, din Buzău.