„Legendele șefului de gară” de Adrian Petru Stepan

Iată o carte pe care am citit-o uimitor de repede, nu doar din cauză că e destul de scurtă, ci pentru că povestea curge atât de fluid, încât nici nu-ți dai seama când te adâncești în lectură iar paginile se întorc una după alta, purtându-te către mult așteptatul final pe care nicio clipă nu îl intuiești. Și asta pentru că povestea cuprinde o sumedenie de alte povești pe care personajul-narator ni le istorisește cu multă iscusință, atrâgându-și cititorii ca un magnet. Este o lectură ușoară, însă nu una lipsită de profunzime. Emoție, nostalgie, o oarecare duioșie și o dragoste pentru scris și pentru arta de a spune povești se simte puternic în dosul fiecărei fraze, în ițele fiecărei povești.

Firul narativ jonglează între trecut și prezent pe fundalul idilic al unei gări de provincie, într-o zonă montană cu peisaje pitorești și clădiri vechi ce ascund în tencuiala scorojită alte și alte povești pe care doar le poți intui. Mi-ar fi plăcut să fie un roman mai extins, are acest potențial și de aceea cred că peste unele scene s-a trecut prea repede, dar, probabil, asta ar fi alterat fluiditatea de care pomeneam la început. Depinde din ce perspectivă privești lucrurile.

Între prezent și amintirile mai vechi sau mai recente se interpune vocea naratoare, tânărul șef de gară ce pare că poartă pe umăr o tolbă plină de istorioare mai mult sau mai puțin picante, ce fac deliciul cititorului avid de lecturi palpitante. Puternica pasiune a șefului de gară pentru trenuri s-a instalat încă din copilărie, urmare a mediului în care a crescut, în preajma gării din micul și fascinantul orășel de provincie. Naratorul evocă întâmplări din copilăria sa, populată cu personaje pestrițe și întâmplări pline de haz și, uneori, de mister.

În centrul confesiunii sale nu se află, așa cum ar părea la prima vedere, nici descoperirea comorii medievale pe când era doar un puștan, nici pasiunea irezistibilă pentru fatala Ella, ci personajul aparent fără viață – gara veche de câteva secole, pe care, de când și-a preluat serviciul, a depus eforturi să o restaureze, redându-i înfățișarea maiestuoasă de altădată. De ea pare să fie legat puternic atât prezentul, cât și trecutul șefului de gară, un tip inedit, cam nepotrivit pentru funcția pe care o îndeplinește, căci aspirațiile și îndeletnicirile sale se învârt în sfera literaturii.

„Habar nu am de ce am făcut pasiunea asta pentru trenuri. Fiindcă erau impozante, exemplu al geniului mecanicii, fiindcă umblau în lumea întreagă și de ele erau legate istorii fabuloase, cu spioni, cuceritori ai Vestului sălbatic ori chiar monștri descoperiți în taigaua siberiană și readuși la viață, flămânzi de carne de om, fiindcă reprezentau singurul loc forfotitor din orașul nostru leneș, colorate (pentru anii aceia gri), fiindcă făceau manevre complicate cu vagoanele lor nesfârșite și șuierau prelung la bariera de la intrarea în oraș (…)?” (pag. 17)

Adeseori, naratorul se adresează direct cititorului, încât ai impresia că ți se spune doar ție o poveste, mai multe povești, că stai la taclale cu el la lumina unui felinar, privind șinele ce vin șerpuind dinspre munții din apropiere. Atmosfera creată astfel are ceva ispititor, și te lași învăluit de ea, închipuindu-ți aievea orășelul plin de povești și istorie, zidurile bătrâne ce stau mărturie epocilor trecute. Oricât m-am străduit, nu am reușit să-l identific pe hartă, însă pot spune că este genul de loc în care ți-ai dori să te retragi pentru a te bucura de liniște, peisaje de poveste și istorii de demult, înșirându-ți gândurile și visurile.

„Secretele nu sunt doar ale oamenilor. Noi le împrumutăm și locurilor, lucrurilor care ne-au fost ori ne sunt dragi. Fiindcă unde e comoara voastră, acolo e și sufletul vostru.” (pag. 76)

„Legendele șefului de gară” mi se pare o lectură minunată pentru zilele de vacanță și nu numai. Nu este o capodoperă, dar este savuroasă și reconfortantă, încât eventualele minusuri sunt diluate de plăcerea lecturii.

Editura Univers