Lecturi-antidot

Pe fondul perioadei și al măsurilor de austeritate propuse de guvernul actual al țării noastre, nu este de mirare că activitatea nostalgicilor după regimul Ceaușescu cunoaște un reviriment aparte. Grav este mai ales faptul că acest, să-i zicem curent de opinie, are deja priză la generațiile născute în perioada postdecembristă, care nu cunosc „binefacerile” totalitarismului decât din cărți sau, ca să fim sinceri, nici măcar de acolo. Factori, influențe, circumstanțe care alimentează această atitudine ar fi, probabil, de găsit și de analizat, dar nu îmi propun să o fac în materialul de față. Prefer să cred că, măcar în cazul vârstnicilor, nostalgia după vremurile de tristă amintire se traduce prin nostalgia după anii tinereții, un trecut cumva aureolat de vârsta înfloririi și a idealurilor dintâi…

Una dintre cărțile pe care le recomand ca antidot la această contraproductivă nostalgie este Ultimul an cu Ceaușescu, Daniela Rațiu, apărută în urmă cu trei ani la Editura Litera, un roman-document despre ce a însemnat, pentru autoare și pentru toți cei care am trăit sub comunism, un regim dictatorial care a presupus interzicerea treptată a oricăror drepturi și libertăți, centrându-se pe teroare, închisoare, abuzuri, foame, frig, teama de celălalt, din familie și din comunitate, care te-ar putea trăda pentru a obține beneficii sau pentru a se salva pe el însuși.

În Prefața la acest roman, Carmen Lidia Vidu subliniază faptul că societatea românească actuală nu s-a vindecat încă de comunism, că nu a existat o absolut necesară „etapă de decomunizare”. Nu am putut trece peste un trecut dezumanizant și astfel nu am putut facilita un proces în care comunismul să fie acuzat, judecat, asumat și condamnat. Un astfel de proces ar fi fost primul mare pas spre vindecare. În urma comunismului românesc au rămas mărturiile și istoriile personale ale supraviețuitorilor. Ele sunt ca aluviunile care se varsă, pe rând, în istoria colectivă. Dar se pare că încă nu ne putem însănătoși cu adevărat și nu putem prospera, ca țară, în prezent. Despre Daniela Rațiu, Carmen Lidia Vidu precizează că aceasta

„ne invită într-o călătorie de vindecare, de asumare, fără ranchiună, cu multă curățenie. Începe iarna și se termină iarna. Totul durează un an, dar la fel arătau aproape toții anii, toate viețile, toate familiile, străzile, casele, blocurile, apartamentele, programele TV. Totul era o uniformă. Și-n uniforma asta are loc un spectacol al detaliilor”. (pag. 7)

La persoana întâi, din perspectiva unei adolescente dintr-o familie obișnuită, în Timișoara lui 1988-1989, cartea documentează atent supraviețuirea zilnică, statul la cozi, frigul din apartamente, apa caldă la program, ascultarea clandestină a postului de radio Europa Liberă, limbajul dublu, teama, bancurile, turnătoriile la securitate, practica ilegală a avorturilor, trecerea ilegală a frontierei, inventivitatea românului amărăștean în ceea ce privește mâncarea etc. Totul culminează cu scânteia care aprinde revoluția din Timișoara, boicotarea ultimului discurs al lui Ceaușescu la București, fuga celor doi dictatori, judecarea și executarea acestora.

Două sunt, în carte, simbolurile recurente și emblematice: coada (la tot ce „se bagă”, de la unt, lapte, ulei, zahăr, carne și până la articole de igienă și de îmbrăcăminte) și tabloul Tovarășului.

Adolescenta-naratoare le vede peste tot și le analizează din perspectiva necruțătoare a celei exasperate de inerțialitatea tuturor adulților din preajma ei, care nu fac niciodată nimic concret pentru a ieși dintr-un regim opresiv care, îngrădind libertatea, îngrădește și sugrumă, de fapt, viața însăși.

Coada, personificată magistral, e o veritabilă hidră, una flămândă, capabilă să devoreze tot ce-i iese în cale. Coada e zărită mereu de departe de către orice om sau familie care i se alătură. Vocile cozii sunt indistincte ca individualitate, căci ele exprimă frici, atitudini și nevoi colective. Coada este, așadar, un personaj-colectiv, unul unitar în manifestările sale: „coada se unduiește, se agită, nu mai are răbdare”, „coada oftează, e dezamăgită”, „coada respiră ușurată”. Viziunea hiperbolică este evidentă: lipsurile, temerile, speranțele capătă în mod explicabil astfel de proporții în ochii copilei căreia i-au înghețat picioarele așteptând la coadă.

Pe de altă parte, celălalt simbol este tabloul cu figura zâmbitoare a Tovarășului, obiect-agățat pe perete în școală, la tribunal, în birouri. Când tabloul stă într-o rână sau cade din cui, desprindere aparent întâmplătoare, în esență premonitorie, toată lumea este speriată și se agită ca în cazul unui scandal cosmic. Frica naște un soi de monștri comici, în fond, cel puțin în reprezentarea cvasi-inocentă a naratoarei.

Citită de cineva care nu a trăit în comunism, cartea Danielei Rațiu pare să înfățișeze o atmosferă, dar mai ales o lume distopică: sumbră, lipsită de speranță, fără perspectiva reală a unei schimbări în bine. Lupta pentru supraviețuire a familiei din roman este simbolică pentru toate familiile de atunci. Naratoarea decupează chirurgical diverse scene și situații care devin emblematice: statul la coadă și subterfugiile pentru a obține mai multe alimente, un avort clandestin, fuga peste graniță (soldată cu prinderea, judecarea și încarcerarea unuia dintre cei doi), mesele și sărbătorile în familie (cu inventivitatea mamei în ceea ce privește bucatele tradiționale, dar mai ales precaritatea acestora); raporturile de putere în școală (magistral portretizat turnătorul numit inspirat Lipitoarea – un profesor de geografie), practica agricolă a elevilor etc.

Nu este o carte patetică. Nici tendențioasă. Dimpotrivă, stilul are duritatea colțuroasă a unei unelte rudimentare, dar puternice și rezistente. Sunt enunțuri scurte, care cad mereu ca o ghilotină. O dare de seamă, zilnică și lunară, despre datele unei lumi care agonizează pe buza prăpastiei, o lume în care cei mai mulți cred că anormalitatea vieții pe care o duc este blestemul sau crucea predestinată. Pentru ca la final ritmul cărții să se schimbe, într-o mișcare precipitată care anunță trezirea: revolta, ieșirea din frică, speranța, acțiunea:

„Urlăm, strigăm din toți rărunchii. Nu ne vine să credem. Dansăm, Europa Liberă! Vezi, Europa Liberă, suntem curajoși! Strigăm și ieșim pe casa scării. Toți vecinii au ieșit pe scară. Uită-te la noi, Europa Liberă! Strigăm pe străzi! Alergăm. Ai mai văzut așa ceva, Europa Liberă?!” (pag. 261-262)

Eu știu cum a fost. Cartea mi-a reactivat amintiri și reacții. Revolte vechi. Am stat la cozi în adolescență. Nu la mâncare: din fericire, aveam părinți în sat și reușeau să crească păsări, un porc, să cultive grădina. Dar viața nu se rezuma doar la mâncare. Inclusiv pentru cărți stăteai la coadă. Cine mai stă azi la coadă pentru o carte?!? Ne îmbrăcam în uniforme, nu doar la școală, ci în general, căci hainele din magazine aveau croieli de serie.

Tinerii de azi nu știu cum a fost. Puținul pe care îl află nu îi ajută să își imagineze monstruozitatea unei astfel de existențe marcate de lipsuri elementare.

Urăsc și azi cozile, chiar dacă sunt rare și mai puțin cronofage. Una este să stai la coadă pentru că alegi sau nu să cumperi ceva, alta era să te așezi răbdător la coadă în speranța că „se bagă” ceva, aproape că nu mai conta ce.

La final, cartea are atașată o scurtă statistică privitoare la numărul de români care au trecut ilegal frontiera, la programul de funcționare a magazinelor de stat (că altele oricum nu existau), la programul televiziunii naționale, apa caldă, căldura, rațiile de alimente, interzicerea avorturilor (aproximativ 10.000 de femei murind astfel în urma întreruperilor de sarcină autoprovocate). O statistică sumară, dar dramatică.

Un an, ultimul cu Ceaușescu. Dar o întreagă viață condensată în acest an. Și întreaga hidoșenie a unui regim.

Ultimul an cu Ceaușescu de Daniela Rațiu