„Tăcerea vine prima” de Ioana Maria Stăncescu

Cronică de Elena Floarea

,,Era aprilie, Mircea mă părăsise, iar mama cumpărase icre. Mă uitam la ea cum stătea în fața frigiderului larg deschis și zâmbea de parcă s-ar fi uitat într-un șifonier plin cu rochii. O strigam în mine, fără voce, și speram ca firul nevăzut care leagă fetele de mamele lor să înceapă să vibreze și pe dinăuntrul ei, răsucind-o cu fața spre mine, gata să mă ia în brațe, să mă mângâie și să-mi spună c-o să treacă’’. (p. 17)

O carte din care afli că nu toți părinții știu să iubească, că, uneori, mamele le pot distruge fiicelor stima de sine și le pot împinge pe marginea prăpastiei, că unii tați pur și simplu dispar; o carte care nu se poate citi fără oarece costuri emoționale. Reader, you’ve been warned!

Prin intermediul personajului Dora, al traseului ei ezitant din prezentul narațiunii și, mai ales, al flash-urilor din copilărie și adolescență, ni se arată cum problemele trecute sub tăcere, rănile nevindecate, se rostogolesc la următoarea generație. Cu mai mult timp la dispoziție acum și, poate, ca efect al izolării – ca să reducă costurile, compania decisese că angajații vor continua să lucreze de acasă chiar și după încheierea pandemiei -, gândurile protagonistei se îndreaptă spre trecut, aceasta încercând să înțeleagă ce anume a cauzat blocajul de comunicare dintre ea și propria mamă, de ce tatăl ei și-a părăsit, aparent intempestiv, familia, propriul divorț și, nu în ultimul rând, momentul critic în care a ajuns la optsprezece ani.

Dora, ca și mama și bunica ei maternă, este părăsită de soț, dar, spre deosebire de acestea, ea alege să se elibereze de prejudecata ce-o să spună lumea, ea alege să nu mai tacă. Pe măsură ce reușim să-i recompunem trecutul, înțelegem că Dora a crescut într-o familie disfuncțională, cu o mamă mereu supărată că a ajuns ,,slujnica și proasta casei’’, care nu se poate deschide emoțional către propria fiică și un tată absent, absent mai întâi ca rol, apoi și la propriu. De altfel, toți bărbații din cartea asta sunt absenți; avem multe absențe dureroase și o promisiune.

Romanul este valoros prin justețea și profunzimea observațiilor privind dificultățile relației părinte-copil – inclusiv constatarea tristă a faptului că, ajunși părinți, riscăm să repetăm tipare negative -, maternitatea și rolul figurii paterne, prejudecăți, neputința comunicării autentice, singurătatea.

,,Când am născut-o pe Flavia mă așteptam, ca, odată cu ea, să se nască și altceva în mine, o forță uriașă ca un perete de zgârie-nori care să mă transforme cu totul în ceea ce credeam eu că se numește mama. Cum să-mi fi imaginat că părinții sunt tot niște copii care trebuie să se prefacă zi de zi că lor nu le e frică și că știu tot? Cu mama nu vorbisem niciodată despre asta. Nu-mi spusese niciodată cât este de greu. Doar îmi repetase că, dacă ea, crescută la țară, a putut, o să pot și eu’’. (p. 68)

,,Telefonul e o scoică în care respirația mamei se aude ca marea pe timp de iarnă: familiară și totuși înspăimântătoare […].

– Te rog eu nu mai fi supărată pe mine, nu mai fi tăcută, nu-ți mai face cruce cu limba în cerul gurii, nu-ți mai tot frânge mâinile, nu-mi mai cumpăra pulovere, nu mai pune cimbru în toate mâncărurile, nu te mai văita, ci vorbește cu mine, mamă! Sau măcar ascultă-mă fără să-mi spui cum tot greșesc, cum nu se cade, cum nu se face, cum nu e bine. Închide naibii radioul ăla care merge dintotdeauna la tine în bucătărie și hai să povestim despre ce s-a întâmplat! Despre bunicul Marin care-și trăgea piciorul după el și duhnea a băutură, despre bunica Victoria care ți-a născut un frate mort, despre tata care a fugit cu alta sau despre mine, mamă, despre mine, care de când mă știu caut pe cineva să mă apere, să fie mai mare, mai puternic, să fie neam de războinic, capabil să lupte și să câștige. De ce nu vorbești cu mine, de ce nu vorbești cu nimeni?’’ (p. 165)

S-ar putea deduce, din cele prezentate mai sus, că Dora e o victimă, dar aici intervine ingeniozitatea scriitoarei. Dora inițiază conștient acest proces de analiză și vindecare și, mi se pare mie, îl controlează perfect: momentele urâte din trecut sunt accesate pe rând și are grijă să se extragă de acolo în timp util, înainte să se audă fâlfâit de aripi. Totodată, are grijă să își ofere mici bucurii, de la buchetele de flori cumpărate din piață – mi-a fugit instant gândul la Mrs Dalloway – și angajarea unei femei doar pentru plăcerea de a găsi casa lună la întoarcerea din oraș, până la adoptarea pisoiului și complimentele pe care știe exact cum să i le smulgă lui Toma. Dora este un personaj complex: este fiica care vrea să se vindece, este mama care încearcă să fie mai bună, este femeia care încearcă să se redescopere. Dora este inteligentă, lucidă, tăioasă, curajoasă, meditativă, ezitantă, iubitoare, imprevizibilă, șarmantă, frivolă, ironică; Dora este puțin din fiecare femeie și toate la un loc. Personal, am savurat toate momentele în care Dora ironizează și se autoironizează:

,,Mi-e teamă de păsări, dar Flavia nu știe, nu i-am spus-o niciodată, pentru că eu sunt mama, iar mama e făcută să stea la pândă, îmbrăcată în zale, cu sabia scoasă, cu mintea trează, scrutând orizontul în căutare de dușmani’’. (p. 174)

,,Dacă se sperie, mama își face cruce cu vârful limbii în cerul gurii și caută din priviri un lemn în care să bată. De când o știu, mama așteaptă o nenorocire. De când am crescut, o așteptăm împreună’’. (p.161)

,,Să crești e dureros, pentru că nu te poți opri, îmi spun și mă ascund în bucătărie, la adăpost, să coc o prăjitură. În ziua în care n-o să se mai lase hrănită de mine, nu știu ce o să mă fac. Sper să aibă un iubit, să-l hrănesc pe el’’. (p.22)

Izbucnirile la adresa mamei, dureroase pentru ambele părți, sunt, din păcate, etape necesare ale procesului de vindecare. Trecută deja prin multe, Dora intuiește că, în absența unei clarificări a acestui conflict, ea nu se va putea desprinde de trecut și nu va putea redobândi controlul asupra propriei vieți. Ar fi fost, poate, mai simplu să taie orice legătură, dar este înduioșător cum Dora își revendică apartenența la această familie, cu toate tarele ei, cum își conștientizează și acceptă locul în acest șir de mame matrioșkă.

,,Vocea mamei se infiltrează peste tot, umple crăpăturile din mintea mea, ajunge acolo unde nimic altceva nu are loc. O aud tot timpul. După ce mama nu va mai fi, vocea ei va rămâne la mine, iar eu voi începe să vorbesc cu ea, așteptând să crească Flavia, să dispar eu și să i-o dau ei’’. (p. 21)

Este, apoi, surprinzător cu câtă luciditate își sesizează Dora derapajele în relația cu Flavia, fiica sa, după cum surprinzătoare sunt voința și efortul pe care le depune pentru a fi o mamă bună:

,,Poate-i strici, că alții nu mai vezi! – ea se apără < las’ că-i cer lui tati să-mi cumpere încă o pereche>, lovește unde doare, ceva clocotește și arde pe dinăuntru, simt nevoia să sparg, să rup, să trântesc, să sfâșii, să fac țăndări. Pun mâna pe clanță și țin de ușă.

– Așa deci, păi, pentru că e așa de minunat tati ăsta al tău, de ce n-oi fi rămas tu cu el?

Gura mea nu e a mea, vorbele mele nu sunt ale mele, altcineva e acum în locul meu, o altă femeie, de fapt, nu, nu o femeie, ci o fetiță, o fetiță rea și singură. Multe fetițe devin rele dacă sunt lăsate singure […] Flavia își lasă bărbia în piept și începe să plângă. O iau în brațe, iartă-mă, am dormit prost azi-noapte, iartă-mă, își lasă capul pe umărul meu, o mângâi, îi desfac părul, o adulmec’’. (p. 68)

Dacă Dora va reuși sau nu să rezolve conflictul cu mama ei, dacă bărbatul de neam războinic va intra, în cele din urmă, în viața ei, rămâne să descopere cititorii. Eu am citit această carte dintr-o suflare; m-am oprit doar ca să-mi notez lucruri, o mulțime de lucruri. Dincolo de ritmul alert și rafinamentul stilistic, Tăcerea vine prima te invită să te privești în oglindă, să te autoevaluezi ca mamă, te face să vrei să lucrezi cu tine. Prin cazul Dorei ni se dă de înțeles că mentalitatea de victimă este cea mai dăunătoare, că ne datorăm nouă și copiilor noștri să găsim soluții, că suntem responsabili de ceea ce dăm mai departe. Situația Dorei nu pare fără ieșire; romanul are, așadar, un mesaj tonic, optimist.

Tăcerea vine prima de Ioana Maria Stăncescu