Laura Lindstedt – Oneiron, fantezie despre primele secunde de după moarte

Roman experimental, „Oneiron” (din cuvântul grecesc oneiros, care înseamnă vis sau visare) spune povestea întâlnirii a șapte femei, în primele secunde de după moarte. De fapt, e vorba, mai degrabă, despre o încrucișare de drumuri ale acestora. Shlomith, artistă anorexică de 61 de ani din New York, e prima care sosește în lumea această „lipsită de istorie” (p. 117). Ulrike, o adolescentă austriacă de 17 ani, e ultima. La început, tocmai prin ochii uimiți ai tinerei fete descoperim noi, cititorii, spațiul pe care l-a creat, în roman, scriitoarea finlandeză Laura Lindstedt.

„Șase femei vin spre tine, în goliciunea cea albă. Tresari ca și cum te-ai trezi dintr-un vis. Te uiți în jur, în lateral, în sus și-n jos. Nu vezi nimic de care te-ai putea agăța cu privirea. Nu există nimic în afară de acea stranie congregație care plutește tot mai aproape (…) Cazi undeva. Nu e e nici moale, nici tare. Nici rece, nici cald. Te lași pe spate ca într-un morman de zăpadă.” (p. 10)

Interacțiunea primă dintre prima și ultima sosită i-ar putea face pe cititorii pudibonzi să ridice din sprâncene. Lidera grupului, Shlomith, decide să-i ofere nou-venitei o ultimă șansă de a simți plăcere sexuală. Neașteptat, întrucâtva, să ridici problema plăcerii trupești, după moarte, într-o lume care asociază viața de apoi numai și numai cu spiritul. Dar Laura Lindstedt jonglează, în carte, cu tot soiul de posibilități interesante, printre care se numără și aceasta: capacitatea de a te bucura de propriile percepții nu încetează (chiar) în clipa morții.

După această primă experiență a decanei de vârstă a grupului și a celei mai tinere membre, femeile ajung să se cunoască: Shlomit, lidera, prima sosită, artistă evreică din New York. Polina, contabila din Rusia, alcoolica și singura care îi ține piept lui Shlomit. Nina, franțuzoaica însărcinată, care poartă doi copii în pântece. Rosa Imaculada, mamă singură care suferise un transplant de inimă. Wlbgis, olandeza suferindă de cancer la gât și Maimuna, senegaleza care plecase într-o călătorie periculoasă în speranța că își va câștiga șansa unei cariere în modelling. Sunt cum nu se poate mai diferite, din toate punctele de vedere.

Motto-ul cărții este un fragment din „Moartea lui Ivan Ilici” a lui Lev Tolstoi: „N-am să mai exist – și atunci ce-o să fie?/N-o să fie nimic. Unde am să fiu când n-am să mai exist”.

Prima parte a cărții descrie timpul petrecut de cele șapte femei în „goliciunea cea albă”, în care respirația cerea un act de voință, iar plânsul era „acrobatică facială” (p. 119). E un loc în care niciuna dintre ele nu își amintește cum a ajuns și în care, încetul cu încetul, simțurile încep să li se tocească, iar trupurile, să își piardă consistența. Nu e atât un mediu ostil în sine, ci mai degrabă unul cu totul nespecific existenței umane. De aceea, într-o pustietate albă, cele șapte aleg să își creeze un loc de întâlnire comun tuturor culturilor umane: un foc de tabără, în jurul căruia să aibă senzația de intimidate. Dar cum n-aveau cum să aprindă un foc, folosesc singurul obiect portocaliu pe care îl aveau la îndemână.

„Polina nu se mai putu abține. O apucă pe Wlbgis de păr și smulse peruca de pe capul femeii. Uite așa, avem aici un foc de tabără în jurul căruia să stăm de vorbă. Polina aruncă peruca pe jos cu toată puterea și ca prin farmec, părul se desfăcu și prinse a coborî încet, legănându-se ușor, oprindu-se în cele din urmă cu jumătate de metru mai jos de tălpile Polinei, mândru precum o coamă de leu. Astfel, în mod violent, focul lor de tabără fu aprins”. (p. 30).

Textul abundă în astfel de descrieri plastice. Cel puțin încă una care merită menționată este cea prin intermediul căreia aflăm cum femeile își vor delimiteze un adăpost, în imensitatea albă, folosindu-se de propriile haine.

Se narează, în principal, la persoana a III-a, povestitorul fiind unul omniscient. Am întâlnit însă și fragmente din carte în care se folosește persoana a II-a, ceea ce îl ajută pe cititor să pătrundă și mai bine în atmosferă.

Pe măsură ce comunică, fiecare dintre cele șapte își amintește părți din existența pământească. Niciuna nu reușește să își vizualizeze clar clipele morții – bună parte din timp nici nu sunt convinse că au murit cu adevărat – dar flashback-uri ale unor clipe premergătoare acelor clipe le revin. Sunt ocaziile pe care Laura Lindstedt și le-a creat pentru a-și defini personajele și pentru a pune în lumină probleme ale femeilor de pretutindeni. În cazul lui Shlomith, e lupta cu anorexia și cu gândirea dogmatică, cu însingurarea și limitele propriului trup. Pentru Maimuna, e exploatarea naivității și a sărăciei. Pentru Polina, lupta cu alcoolismul și dificultățile adaptării la viața cotidiană. Pentru fiecare, câte o temă, câte o hibă a lumii pe care au părăsit-o, câte un motiv de durere pentru cine știe câte femei… Dat fiind faptul că toate personajele romanului sunt femei și că toate problemele tratate sunt ale lor, am putea vorbi și despre o serie de declarații feministe ale Laurei Lindtstedt.

Un moment important la narațiunii – unul care le unește pe femei – este dispariția Rosei Imaculada, „femeia care înconjura inima” transplantată (p. 91) și care, ca într-o criză, rostește un cuvânt bizar „Oooon… ei-ron!“

„Rosa începu să se scufunde. Dar nu în jos. Rosa rămăsese exact în locul în care era, nu se depărtase și nici nu se micșorase, dar nici nu rămăsese la fel. Începu cumva… să dispară? Să își piardă trăsăturile? Ca și când se pusese un strat subțire de zăpadă pe ea. Sau ca și când o pojghiță de gheață foarte fină, aproape transparent, s-ar fi întins și ar fi acoperit-o. Sau fusese totuși un văl? Sau suprafața opacă de sticlă sau plasticul transparent, gros, al unui sicriu de expoziție, care distorionează puțin trăsăturile celui din interior? Nu părea să se afle nimic între ele, totuși”. (p113)

Celelalte femei încearcă să îi urmeze calea. Rostesc cuvântul, dar degeaba.

„Oooo…nnnnn….Dar apoi mai era “ei-ron”. Terminația cuvântului pur și simplu nu ieșea. Nu ieșea silaba aceea din gât, r-ul acela agresiv. Buzele femeilor rămaseră țuguiate, ca și cum cineva le-ar fi smuls o acadea din gură, plop!” (p.121).

Diversele situații în care se regăsesc femeile ridică o sumă de întrebări. Unele dintre ele simple, rezultate din experiența de viață și observație. Printre acestea: de ce sunt doar șapte femei în acest loc? Unde sunt copii și bărbații care au murit între timp? Cât vor rămâne cele șapte în pustiul alb?

Alte întrebări, mai profunde, au caracter filosofic și teologic: dacă Shlomith, evreica, ar fi în iad, în această pustietate albă, cum și-ar putea da seama, de vreme ce în Tora nu există descrieri precise ale Iadului și Raiului? Ar trebui ea să se bazeze pe alte teologii?

A doua parte a cărții este povestea reîntâlnirii femeilor captive în „goliciunea albă” cu propriile povești. La început, asistă toate la revelarea poveștii Maimunei, care nu va ajunge niciodată model. Apoi pleacă Nina, mama gemenilor. Ultima rămâne Shlomith, prima sosită.

„Oneiron – Fantezie despre primele secunde de după moarte” mi s-a părut un roman răvășitor. Cu siguranță, e o carte care merită citită și pe care ți-o vei aminti tocmai pentru că scriitura Laurei Lindstedt este vie și, deocamdată, unică.

Editura: Paralela 45