Lăcomie – „Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric” de Irene Solà

Romanul scris de Irene Solà, Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric, a apărut la Humanitas Fiction, în anul 2025, în colecția coordonată de Denisa Comănescu, fiind tradus din limba catalană de Jana Balacciu Matei. Mizând pe tema pactului cu diavolul și pe limbajul pictural, naturalist, autoarea creează personaje puternice, ale căror alegeri sunt dominate de consecințele blestemului ancestral.

Aflate la marginea societății, în sens propriu și în sens figurat, femeile din acest roman se retrag din timp și se întorc spre întuneric, mișcare dublă ce are drept rezultat crearea unui spațiu al libertății, al plăcerii și al senzorialului, în care simțurile se manifestă dezlănțuite. De aici, motivul pentru care se subînțelege ideea de liber arbitru în titlu, în ciuda tonului vehement al imputării :

„Și, cât urcau prin munți de bălegar și foc și coborau prin văi cu cărbuni aprinși unde vântul mugea și pomii plini de coțofene și de corbi scrâșneau, vocea, necurmată, o biciuia: «Că eu te-am plămădit și te-ai făcut slugă altuia», atât de-asurzitoare, încât femeia aproape că nu reușea să despartă cuvintele: «Pleacă de la mine, îndrăcito, că eu ți-am dat urechi și-ai ascultat de altul». Margarida se uita-n curul calului îngrozită și dădea din cap că nu, «Ți-am dat gură și-ai stat de vorbă cu altul», se poticnea, dar strigătul continua: «Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric»” (p. 60).

Retragerea din timp implică retragerea din memoria și din istoria colectivității. Ca urmare, ia naștere o istorie alternativă, în care intră nu numai realitatea convențională, ci și o realitate proprie, subiectivă, compusă din legende, superstiții, viziuni, elemente ale fantasticului, ale fabulosului și ale grotescului. Relația complexă dintre nevoia de a consemna faptele, uitare și timp constituie o țesătură de profunzime a cărții.

„(…) de fapt, zăpăciți erau anii, mereu mai grăbiți, mereu mai smintiți, mai neînfrânați. Și-n casa aia, în munții ăia, și, dacă te gândești, peste tot, timpul a făcut mereu ce-a vrut” (p. 154).

Fundamentul acesteia reprezintă principala trăsătură a personajelor.

Universul romanului este dominat de lăcomie: fiecare personaj dorește cu poftă ceva, iubire, sfințenie, companie, atât de mult, încât generațiile de femei care se succed în casa Clavell sunt traversate de consecințele pactului cu diavolul pe care-l face fondatoarea familiei; pofta nesățioasă, devoratoare, nemiloasă, patima care se trăiește cu sufletul la gură, se traduce în enunțuri care se citesc cu sufletul la gură, în ritm rapid, abundând în enumerații, în acumulări de cuvinte și de imagini ale visceralului, ale corporalului, cu imagini tenebroase ce te plimbă prin istorie și prin legende cu diavoli și vrăjitoare, într-un ghem de fapte și epoci în care chiar și timpul s-a oprit. Frazele întrerupte de pauze dese, uneori doar niște notații, devin obsesive, insistente, aproape te asaltează din pagină, traducând teama, extazul și voluptatea paroxistice ale personajelor:

„Deschidea ochii și nu vedea decât întunecimi albastre. Viorii, negre, mov. Care dansau, până ce, brusc, explodau. Strălucitoare, portocalii, galbene, roșii. O clipă, lumina sfâșia bezna. Apoi întunericul o-nghițea. Între licăre, după întuneric. Și scânteieri, mai multe, și, iar, mai multe tenebre. Dar în bezna aia nu erau bărbați fără urechi, nici femei fără față, nici copii umflați, plini de scârnă, nici sugari galbeni, nici vipere, nici lupi, nici spânzurați, nici spintecați, nici femei necinstite, nici înjunghiați. Doar focuri” (p. 119-120).

Cele șase părți ale romanului, ale căror titluri notează momentele zilei, din zori până noaptea, alcătuiesc parcursul unui priveghi neobișnuit, în care fantomele așteaptă moartea uneia dintre descendentele lor. Femeile aflate în viață în casa Clavell sunt mai degrabă locuitoare pasagere, așteptate și ele, când le va veni rândul, de partea cealaltă a existenței: prezentul este efemer, importantă este perspectiva celor vechi asupra realității, fiindcă singurele care știu adevărul sunt bătrânele trecute dincolo – moartea nu este decât un prag, granițele timpului sunt fluide, întunericul se confundă cu lumina, divinul cu umanul, iubirea cu ura, salvarea cu damnarea.

„Își mușca buzele, să nu se desfacă și să spună că, de-atâta privit nenorocirile altora, nu-și privise destul fata. Că o luase pe nepregătite, crescuse prea repede (…). Și lega durerea c-o sfoară scurtă și n-o ruga pe Dolça s-o ierte, fiindcă Dolça ar fi iertat-o” (p. 148).

Că Marta, aflată în lumea celor vii, se înscrie în tipicul femeilor din casă, în ciuda aerului de modernitate, o dovedește lipsa de care suferă: este slabă de minte. La fel, Alexandrei, fiica ei, îi lipsește răbdarea.

Izolarea este dorită ca mijloc de prezervare, dar singurătatea ce urmează este tot ce poate fi mai rău. Veselia, suferința, moartea sunt experiențe în care personajele se aruncă, dincolo de a le trăi pur și simplu. Margarida nu simte doar chinul când o torturează oamenii viceregelui, ea are viziunea infernului, cu diavoli care sunt extaziați că au prins-o, cu Domnul, care o alungă și o blestemă. Aspirația fierbinte spre o moarte sub ocrotirea Domnului este frântă de imaginea grotescă în care iubirea divină se transformă în acuplare diavolească, iar vina de a fi privit, chiar dacă în absența participării, este plătită cu părăsirea ei de către Tatăl atotputernic.

„Dar nu-și dădea seama că atunci când cineva are parte de-o moarte rea, o moarte oribilă, o moarte respingătoare, atât de urâtă, încât Domnul n-are curaj să se uite, atunci, acel cineva rămâne și se plimbă prin lumea asta ca un condamnat, ca un suflet chinuit. Singur. Uitat, părăsit, blestemat și pedepsit. Adio! Horcăia, vlăguită, predată. Însetată și-nflăcărată. Nerăbdătoare s-ajungă dincolo. Așteptând ceata îngerilor” (p. 112).

Joana suferă atât de mult că este urâtă, se teme atât de tare să se mărite, fuge de singurătate într-atât, încât face pact cu diavolul. Apoi, este atât de bucuroasă că, aparent, Satana și-a încălcat contractul, oferindu-i un soț căruia îi lipsește ceva, și, astfel, nu mai este obligată să-i ofere sufletul, încât toată viața ei, înainte și după moarte, este sinonimă un râs nerușinat, sfidător, batjocoritor, chiar dacă membrilor familiei care vin după ea le lipsește ceva, în semn de răzbunare diavolească pentru neonorarea pactului.

Dolça se face vinovată de aceeași lăcomie de iubire, care o determină să întâmpine cu bucurie șirul nesfârșit de bărbați, fiecăruia găsindu-i o calitate dincolo de aparența respingătoare înșelătoare. Această bucurie în a se dărui și a primi dăruirea altcuiva este atât de sinceră și, la rândul ei, oferă atâta bucurie, încât îi aduce recunoștința bărbaților și chiar un soi de aureolă de sfințenie, făcând ca, nașterea fiicei ei, respectiv moartea Dolçei, să se transforme într-un moment de pelerinaj al regilor magi la nașterea divină.

Bernadeta trăiește legătura cu Diavolul pe care-l întâlnește în peșteră, extazul speranței de a fi scăpat de singurătate este atât de puternic, încât nu se poate măsura decât cu intensitatea cu care i se dezvăluie Universul, de la naștere și până la dispariție:

„De-atunci, Bernadeta se vâra-n peștera aia zi de zi și, în pântecul obscur al muntelui, se lipea de trupul ăla schimbător, instabil. (…) Doar un cer întotdeauna-n nopate. Și, deodată, bubuituri. Fulgerări. Și stele. Pe urmă furtună fără sfârșit. Ploua și ploua și-atât a plouat, că din ploaia neobosită s-au făcut mările, râurile, lacurile. Apa era neagră și înainta. Apoi se retrăgea. Și marea se deschidea, și din rană ieșea foc. Ca sângele” (p. 120).

Un loc aparte în economia romanului îl ocupă corporalitatea, visceralul și instinctul, desemnând, în ultimă instanță viața, care nu este nici bună, nici rea, nici morală, nici imorală, ci doar există. De aceea, lăcomia și paroxismul se transferă de la uman la non-uman, fiindcă aceeași violență cu care se manifestă viața instinctuală se observă la animalele ce înconjoară casa Clavell și la felul în care Universul își dezvăluie Bernadetei nașterea și stingerea.

Visceralul, corporalul, pofta și abundența, bucuria mâncării, violența izolării, lăcomia sfințeniei, voluptatea iubirii și extazul morții, infernul sunt transpuse de autoare pictural, semn al formării sale în domeniul artelor. Unele imagini sunt șocante, brutale, dar, în același timp, realizate în culori strălucitoare, transpunându-l pe cititor în miezul grotescului:

„O sută de bice. Spinarea ca de porc jupuit în ziua tăierii. I-au căutat în părul asudat urechile, le-au găsit, ca doi melci, și i le-au tăiat. Șiroia sângele, cu bulbuci, pe gât, pe umeri (…). Tot numai sânge roșu, stacojiu, negru, și singurul lucru pe care nu l-a mai simțit a fost cum caii îi sfârtecau pieptu-n patru” (p. 65).

În aceeași notă a importanței corporalității pentru conținutul ficțional, fiecare capitol cuprinde o etapă a pregătirii ospățului fantomelor pentru a sărbători moartea celei din urmă dintre femeile vechii case Clavell. Sunt pasaje ce se adresează tuturor simțurilor și în care se observă canalizarea energiilor spre satisfacerea poftelor și satisfacția ritualului îndeplinit:

„Sosul de sosenga era roșu, uleios. Cel de feixures, cafeniu, gros. Al burții, negricios, cu pete verzi de pătrunjel. Morterol era un terci alb cu bulbuci” (p. 76).

„Și au dezvelit sosenga, și gogoșile, și morterol, și freixures. S-au tras într-o parte și au admirat, mândre, masa așternută. Și Joana, cu un zâmbet cavernos și fără dinți în gură, a șoptit.

– E timpul” (p. 160).

Imaginarul de inspirație medievală este conturat, pe lângă ideea pactului cu diavolul, de o serie de legende și de superstiții, precum simbolistica lui „Sarsailă”, ce traversează romanul, de la țapul care li se arată femeilor în diferite momente, până la iezii și caprele pe care le crește Marta. La acestea se adaugă zicalele ce naturalizează legătura dintre femei și diavol: „Când dracu’ vrea să-nvețe, femeii-i cere povețe” (p. 33).

Tema pactului, izolarea în mijlocul și cu ajutorul naturii, familiaritatea cu diavolul, viziunile despre infern, despre geneza și sfârșitul lumii, fantomele, fluiditatea graniței dintre real și fabulos, tema blestemului și a damnării alcătuiesc un material epic bogat, pe care scriitoarea îl prelucrează într-un limbaj cu puternice imagini ale grotescului. Acestea evocă nu numai o tradiție literară vastă, ci și o serie de tablouri celebre, de la Dante, la Goethe și la veacul de singurătate al lui Marquez, până la Hyeronimus Bosch, Peter Bruegel cel Bătrân sau Goya, pentru a aminti numai ceea ce este evident.

Autoarea îmbină tragismul luptei cu sine a personajelor, umorul de farsă populară, culorile strălucitoare în care pictează chinurile și plăcerile trupului, mândria izolării, frumosul și grotescul într-o construcție epică impresionantă, densă, reflectând fără false pudori patimile omenești.

Ți-am dat ochi și tu ai privit în întuneric de Irene Solà