La umbra mireselor tinere…

Fără îndoială, Alessandro Baricco este un virtuoz al suprapunerilor narative/naratoriale, forțând cu succes cititorul să-și testeze propriile limite în receptare. Din informațiile despre scriitorul italian aflăm, de altfel, că a înființat la Torino o școală despre tehnicile narative în care a cooptat mai mulți tineri scriitori, abordând împreună cu aceștia problemele prozei în era computerului.

Cu Mireasa tânără (Humanitas Fiction, 2016), Baricco intră în zona alegorică a simbolurilor legate de familie, dragoste, așteptare, sexualitate. Personajele cărții nu mai sunt individualizate prin nume, ci prin categoria pe care o reprezintă: Mama, Tatăl, Fiul, Mireasa tânără, Familia, Unchiul. Doar bătrânul majordom al casei, Modesto, este numit astfel dintru începutul istorisirii. Un roman-fabulă, așadar, cu o țesătură în care vocile narative se schimbă aproape fără tranziție, fiecare dintre personaje devenind, pentru scurt timp, narator. Noutatea constă în faptul că acest joc de rol se produce deseori în cadrul aceleiași pagini și nu de la un capitol la altul, cum suntem obișnuiți în cazul unui astfel de experiment. Există, firește, și un Narator care apare și dispare în momente-cheie, un soi de raissonneur din afara Familiei, dar care, la o lectură superficială, se confundă ușor cu oricare dintre membrii acesteia. Acesta e, într-un fel, cronicarul unei istorii simple și complexe în același timp, o poveste veche de când lumea: în virtutea unei făgăduieli – învoieli între tații a doi tineri, încă de pe vremea când aceștia din urmă erau copii, o tânără mireasă vine, la momentul sorocit, în casa și în familia celui care i-a fost hărăzit drept soț. Doar că Fiul e plecat într-o călătorie aparent de afaceri, de fapt de (re)descoperire a identității de sine, dar Familia o primește să aștepte alături de toți ai casei:

„Uitaseră, atâta tot. Fiecare lucru era stabilit, dar de atât de mult timp, încât i se pierduse orice amintire precisă. Nu trebuie dedus din asta că-și schimbaseră părerea, ar fi fost oricum prea obositor. Odată hotărât, nu se schimba nimic niciodată în casa aceea, din evidente motive de economie a emoțiilor. Pur și simplu, timpul trecuse atât de repede că nu avuseseră nevoie să-l înregistreze, iar acum Mireasa tânără era acolo, probabil pentru a face ceea ce fusese de mult timp stabilit, cu aprobarea oficială a tuturor: să se căsătorească cu Fiul.

Era neplăcut de admis că, ținând cont de realitate, Fiul nu era acolo…” (pag. 13)

Fata este descendenta unui bogat crescător de animale, în timp ce Fiul aparține unei familii a cărei afacere este „producerea și comercializarea lânii și a țesăturilor de înaltă calitate”.

Odată ajunsă în sânul Familiei, Mireasa tânără este acceptată/asimilată și trece printr-un lent și fascinant proces de inițiere: cum să învețe așteptarea, să se supună regulilor casei (fără cărți, de pildă), când să tacă și când să vorbească, în ce fel să-și aranjeze părul și să se îmbrace, cum să ascundă sau să-și dezvăluie feminitatea, cum să se comporte în diverse situații de viață etc. Tânăra învață de la toți: de la Modesto, de la Fiică, de la Unchi, dar mai ales de la Mama (soacra). Uluitoare sunt două dintre scenele-lecții pe care le primește de la aceasta din urmă: seducerea prin ținuta corporală, prin perierea și ridicarea părului, precum și inițierea în tainele sexualității.

„Iubito, te uiți la mine? Privește-mă. Deci, singurul scop pentru care se ridică părul strângându-l pe ceafă e pentru a tăia respirația tuturor celor care, în momentul respectiv, sunt lângă tine, amintindu-le, cu simpla forță a gestului, că orice ar face în momentul acela, ar fi teribil de nepotrivit deoarece, după cum și-au amintit în clipa exactă în care te-au văzut strângându-ți părul pe ceafă, există un singur lucru pe care ei îl doresc cu adevărat în viață: să i-o tragă cuiva.

Cu adevărat?!

Desigur, nu doresc altceva.

Nu, întreb, cu adevărat se strânge părul pentru…

O, Doamne, poți s-o faci ca și cum ți-ai lega șireturile de la pantofi, multe așa o fac, dar cred că vorbeam despre altceva, nu-i așa? Despre cum să fim frumoase.” (pag. 80)

„Cu cât brațele merg înapoi, cu atât sânii sunt împinși în față și spatele se arcuiește. Uite, așa, ochii sus, stop. Reușești să te vezi?” (pag. 81)

Lecția inițierii în actul sexual poate părea, la o lectură facilă, un moment banal de lesbianism. În realitate, e un poem al apropierii intime, o lecție desfăcută lent în secvențe prin care Mama o învață pe tânăra inocentă să-și ia trupul în posesie, descoperindu-și zonele erogene. Cele două femei nu fac, propriu-zis, dragoste, ci un transfer de experiență pentru a rezista în viitoarea relație cu bărbații din viața lor. Când Mireasa tânără devine narator al acestei scene dense, ea folosește de mult ori verbul a explica. Căci, da, fetei i se explică, gestul este însoțit de explicație, pas cu pas:

„Mi-a explicat că nu trebuie să-ți fie frică să vorbești când faci dragoste, pentru că vocea e lucrul cel mai secret pe care-l avem în noi, iar cuvintele de care suntem capabili, singura goliciune totală, scandaloasă, finală, de care dispunem…” (pag. 87)

Pătrunzând treptat în intimitatea Familiei tânăra (îi) descoperă și secretele teribile, cel mai mare dintre ele fiind acela că fiecare membru se teme să nu moară în timpul nopții. Fiecare noapte cucerită este un triumf deopotrivă personal și colectiv. A învinge întunericul este dezideratul suprem. Îl poți supune sau eluda prin cuvânt, prin mângâiere trupească, prin autosatisfacere sexuală, prin lecturile furișe (Mama dosește cărți în budoarul ei, Mireasa tânără recitește până la sațietate Don Quijote, metaforă a luptei pentru ideal, a gratuității și a libertății de a visa).

Mireasa tânără este o Penelopă modernă; ea nu luptă cu niște pețitori, ci cu propriile limite. Inițierea ei, pagină cu pagină, este palpabilă. Inițierea Fiului stă sub semnul necunoscutului, el e un călător imprecis, fără substanță epică. Hotărâtă să-l aștepte cu orice preț, tânăra fată simte, în răstimpuri, că se irosește, că Familia îi suge vampiric tinerețea, frumusețea, viața:

„Totul i se pare greșit sau oribil. Trăsnită Familia, grotescă vizita ei la bordel, grețos Modesto, nebun Tată, bolnavă Mama, josnice locurile astea, risipită tinerețea sa. Cu o luciditate care aparține doar viselor, înțelese că nu mai avea nimic, că nu era destul de frumoasă să se salveze, că-și omorâse tatăl și că Familia îi fura încetul cu încetul inocența.” (pag. 163)

Când, în cele din urmă, Fiul vine, Mireasa tânără știe deja răspunsurile, toate răspunsurile, „dar le ține pentru ea”.

Nu este un simplu roman, ci un poem al vocilor și al vârstelor. O ingenioasă, reușită suprapunere care probează, dacă mai era nevoie, talentul unui scriitor precum Alessandro Baricco.

coperta-mireasa Mireasa tânără, de Alessandro Baricco