Ca voluntar, locul meu din foaierul Teatrului „George Ciprian” mi-a permis să întâmpin spectatorii și să fiu mai aproape de actori. La un moment dat, s-a apropiat de mine actorul Ștefan Pavel și m-a întrebat dacă vreau să fac parte din juriul publicului. Cum să refuz?!
Așa am ajuns eu în postura de membru al juriului, încă de la primul spectacol din festivalul „Buzău/ Iubește/ Teatrul”, prezentat cu farmec de Ştefan Pavel. Cum m-am simțit? Nesigură, mai întâi, apoi încântată. Fac cursuri de teatru de câteva luni, dar să-mi exprim părerea, în mod public, în privința valorii spectacolelor aduse în scenă de teatre renumite din țară mi s-a părut o experiență ireală, mai simplu spus, copleșitoare.
Întrebarea care m-a așteptat în fiecare seară a fost: „Care este, până acum, spectacolul tău preferat?” Dar la final, după ce le-am văzut pe toate?
Ca membru al juriului trebuie să ai obiectivitate și să nu influențezi alte persoane, așa că am răspuns evaziv. Pentru mine, problema a fost să aleg criteriile în funcție de care să pot spune dacă un spectacol este mai bun decât altul. Să mă gândesc la decor, la text, la regie și la punerea în scenă, apoi să uit de toate acestea și mă bucur de fiecare moment.
Și până la urmă? Favoritul?
Favoritul meu a fost spectacolul „Eroine” al Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani, în regia lui Andrei Măjeri. Acesta este răspunsul meu final.
M-am bucurat de ritmul spectacolului, de umorul unor replici, de secvența interpretării în limbaj mimico-gestual, de conturul captivant al personajelor mitologice, interesante atât prin interpretarea monologurilor ample, tragice, cât și prin aducerea lor în actualitate. Femeile de pe scenă au puterea de a ironiza poveștile de dragoste eșuate și de a aduce în discuție teme de actualitate – statutul femeii în societate, forța și frumusețea ei. Toate aceste personaje feminine din mitologia greacă au ceva în comun: sunt rănite, abandonate sau trădate. Fiecăreia i se acordă cuvântul, ca să-și spună durerea, și fiecăreia i se oferă înțelegere și un fel de vindecare din partea „surorilor” ei. Confesiunile sunt traversate de scurte momente care aduc scena în contemporaneitate, risipind tensiunea.
Momentul meu favorit este monologul Medeei (Silvia Luca). Renumele sumbru de ucigașă a propriilor fii o așază în contrast cu Hipsipila (Lidia Uja), salvată de copiii ei, de unde și vrajba dintre cele două. Cu toate acestea, până la finalul spectacolului, reușesc să se audă una pe cealaltă, să se vadă și să se împace. Fac chiar un schimb de obiecte vestimentare, ca simbol al durerii împărtășite.
Într-o coregrafie magică, a vulnerabilității și a forței, toate femeile s-au așezat într-un cerc și și-au „împletit” părul una alteia. Un gest foarte intim, de tandrețe, de ocrotire. Barca gonflabilă, greu de manevrat, a creat impresia de ,,spațiu sigur”, semn că pot fi duse în larg și lăsate în valuri toate durerile.
Mi-a fost greu să ajung la o decizie finală. Fiecare spectacol a avut ceva aparte. Scenografia picturală a „Mioriței” a fost admirabilă, la fel și decorul captivant al spectacolului „Picasso vs. Einstein”. Chimia dintre actori în serile dedicate „Portugaliei” și spectacolului „Cancún” a umplut scena și mai ales ne-a umplut inimile.
Prima mea experiență de membru al juriului unui festival de teatru, în cadrul căruia am fost voluntar, este deja o amintire pe care abia aștept să o pot povesti peste ani cu același entuziasm. Simt, ca adolescent, că începe o perioadă din viața mea în care las deoparte teama de a-mi spune părerea, încercând să valorific oportunitățile care mi se oferă, așa cum este scrierea acestui text.
Valentina Drăgan, clasa a IX-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău
