Katja Kettu – „Investigațiile unei anumite pisici”

Romanul scris de Katja Kettu în anul 2023 și apărut în traducerea din limba finlandeză a Paulei-Olivia Cozma, în anul 2025, la Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, valorifică într-o construcție densă teme de actualitate, de la impactul istoriei asupra vieții individului, până la recuperarea de pe urma traumelor personale, precum avortul și relațiile abuzive.

Cartea aceasta reprezintă o mise en abîme a războiului ca mijloc de construire a identității, pe mai multe planuri temporale. Greutățile prin care trece Eeva, în efortul de a-și clădi o viață alături de Mahte, le oglindesc pe acelea prin care trece strănepoata ei, Scriitoarea, ce se străduiește să se construiască pe sine din bucățile ce rămân după pierderea unei sarcini și după abuzurile Șefului celui Mare, și ambele reflectă frământările sociale și războiul care a dus la constituirea Finlandei, urmate de cele două Războaie Mondiale care au modelat identitatea țării.

Există mai multe feluri de conflicte și de combatanți în substanța romanului. În ordinea apariției, există un conflict al naturii/al Universului cu specia umană ce are pretenția de a fi stăpână absolută și care se comportă ca atare cu celelalte forme de viață. În numele acestora din urmă, vorbește pisica, respectiv investigatorul cazului Scriitoarei din partea Biroului de Investigații al Formelor de Viață și al Înaltei Străluciri. Un alt conflict are loc între Eeva, slujnica orfană și săracă, și semenii care o disprețuiesc și care se tem de ea în același timp, considerând-o vrăjitoare. Alături de Mahte, cel care o acceptă așa cum este, cel care-i descoperă magia și sensibilitatea, Eeva formează o familie ce duce război cu oricine și orice stă în calea fericirii lor simple și firești: cele trei războaie prin care trec – Marele Război, războiul civil, Al Doilea Război Mondial; moșierii bogați; condițiile precare de viață din insula îndepărtată; idealismul lui Mahte; propriile așteptări. Eforturile Scriitoarei de a se reface după pierderea sarcinii și după relația dificilă cu directorul editurii cunoscut ca Marele Șef sunt semne ale unui război personal, dus mai mult cu sine însăși și încheiat cu scrierea cărții de față.

Întâlnim în această carte materializarea unei tendințe ce se face remarcată în literatura ultimilor câțiva ani, anume un post- sau chiar contra-anthropocentrism. Supremația pe care omul pretinde că o are asupra regnului animal și vegetal a dus de-a lungul timpului la o criză accentuată, depășind simpla ecologie și atingând dimensiuni morale. Ieșirea din această criză – simbolizată în roman de conflictele pe care le aminteam mai sus, precum și prin personajul investigatorului întrupat în pisică – se produce prin întoarcerea la natură, adică prin mit și magie, al căror canal de comunicare este femeia. Scriitoarea înțelege că vindecarea interioară nu se poate produce decât prin întoarcerea la origini, unde magia insulei natale va funcționa asupra ei. Atât Eeva, cât și Scriitoarea au puterea de a vindeca și de a crea, de a vedea lumea ce scapă simțurilor omului obișnuit. Mai mult, pentru amândouă, cuvintele sunt extrem de importante, în invocațiile tămăduitoare, ca martore ale istoriei în jurnalele Eevei și ca mijloace de a da viață realului, de a evoca și de a se vindeca, pentru Scriitoare. Mai mult, cuvintele sunt semne ale continuității trecut-prezent și ale comuniunii feminine de-a lungul timpului, care permite Scriitoarei să facă pace cu sine prin împăcarea cu trecutul familiei.

Nici Mahte nu este departe de dimensiunea magic-mitică a poveștii: esențialmente un om al luminii, un împătimit al idealului său de dreptate și de egalitate, el este capabil să vadă adevărul de dincolo de aparența orfanei oropsite ce-i va deveni soție, în ciuda împotrivirii familiei. Calitățile sale îi conferă o sensibilitate aparte, ce se manifestă în empatia față de animale, în bucuria cu care observă fiecare formă de viață și în iubirea nemărginită pentru Eeva, „cea dintâi femeie”, așa cum o numește, conștient de forța ei creatoare și ordonatoare a universului casnic. În plus, Mahte își însușește credințele despre suflet ale poporului Anishinaabe, ceea ce îi întărește convingerile privind sensibilitatea tuturor formelor de viață.

O altă dimensiune importantă a cărții este comunicarea, în special cea scrisă: jurnalele Eevei, scrisorile pe care i le trimite Mahte din exil, rapoartele semnate de Hartikka, dușmanul lor, cărțile Scriitoarei, observațiile din rapoartele investigatorului. Pierderea și regăsirea cuvintelor sunt indicii ale suferinței și vindecării, iar conceperea cărții despre istoria suferinței personale și despre istoria conflictelor din viața Eevei echivalează în plan spiritual cu aducerea la viață a copilului pe care Scriitoarea nu l-a putut avea.

Oferind materialului ficțional forme diverse, autoarea face apel la pluralitatea perspectivelor narative, de la Eeva, la pisică și la Scriitoare. Dintre acestea, pisica are un statut ficțional aparte, în sensul că face legătura între prezentul și trecutul personajelor și apare la început ca un investigator al Biroului Înaltei Străluciri, instanță ce se ocupă cu analiza tuturor formelor de viață din Univers, centrată în ultimul timp asupra omului. Pe parcurs, pe măsură ce Scriitoarea își analizează și își vindecă propriul conflict sub formă de carte, pisica apare când ca o voce interioară, când ca un artificiu narativ. În felul acesta, personajul pisicii se alătură altor mijloace prin care autoarea propune întoarcerea la mit și magie ca alternativă la o lume aflată în criză, anume permeabilitatea graniței trecut-prezent, respectiv viață-moarte din final și comunicarea/comuniunea dintre Scriitoare și străbunica Eeva, premisă a vindecării sinelui.

Romanul acesta este o construcție densă, pluristratificată, cu o propunere inedită asupra relației omului cu sine, cu istoria și cu natura, reflectând idei despre legătura dintre responsabilitate și destin în parcursul vieții fiecărui individ.

„Într-adevăr, m-au avertizat. Ființa omenească este ceva foarte greu de diriguit. E încăpățânată și nu ascultă. Se crede stăpâna întregii creații. Ca specie, nu se mulțumește cu soarta ei, deși după logică ar fi trebuit să piară acum milioane de ani. Creatură stângace, nedibace, spurcată de spână fără acoperământul rușinos al blănurilor. Pelvisul îi e slab adaptat pentru nașteri, iar creierul îi consumă mult prea multe grăsimi și proteine. Vrea să hotărască ea însăși și i se pare că se descurcă, deși eșuează în tot ce face uitați-vă numai la tot ce se întâmplă acum cu pământul! Se prăpădește numai și numai din pricina unei specii smintite din naștere, proastă și răutăcioasă. Omul e așadar o materie ridicolă, un parazit nefiresc, o invenție deșartă a zilei de odihnă a Creatorului, care dintr-un motiv sau altul provoacă stricăciune și deraierea de pe șine a universului” (p. 10-11).

„Copilul meu dintâi nu se poate naște și de asta vă chem pe voi, strămoașelor, vă chem cu toate cuvintele neîngăduite. Trupul meu se zvârcolește de durere pe podeaua saunei, lupii urlă pe întuneric și aurora boreală se apropie și atunci pătrunde în mine puterea strămoașelor și-a vorbelor și încep să spun un descântec care duce într-un loc nebinecuvântat și în iad pentru vecie, dar nu-mi pasă: «Ridică-te, trup al meu, din moarte, ridică-te, spirite, de sub creanga uscată de brad, din adâncurile pământului cum m-am născut, din firea tatălui meu, din firea mamei mele și, pe deasupra, din a mea și a tuturor celorlalți dinainte. Vă chem pe voi, strămoașelor, vă chem să veniți. Alungați-i pe cei pizmași, pe cei dușmănoși. Lăsați-mi copilul să trăiască!»” (p. 138).

„Când nu mai ai cuvinte, se cască un hău, o sălbăticie neobosită, plină de uscăciuni, inodoră, un smârc pustiu ce stă la pândă, pe care, dacă îl atingi cu vârful piciorului sau cu cizma de cauciuc, nu se sfiește să te înghită. În universul lipsit de cuvinte nu există nimic care te-ar chema pe nume, murul pitic nu înflorește acolo, renii nu zburdă, e doar teama că niciodată nu se va întâmpla nimic” (p. 246).

„Cuvintele aduc alinare tundrei înghețate a minții ca o ploaie caldă îndelung așteptată, iar lăstarii se înmulțesc, florile înfloresc pe întuneric către o lumină ce a pătruns de undeva, printr-o crăpătură. Și scriu, scriu ca o posedată și mă desfăt cu asta. Simt ca o pulsație crescândă în pântecul meu. Și, în același timp, văd în jurul meu ceea ce înainte era ascuns” (p. 258).

Investigațiile unei anumite pisici de Katja Kettu