„Isus al meu” sau despre alianţa oamenilor buni

Apărută neaşteptat şi oarecum strident în peisajul crepuscular-ultrapios de la noi, Isus al meu este o carte mai greu de încadrat. Dacă ar fi să clasific cu orice preţ, aş spune că ea aparţine genului autobiografic mai mult decât celui teoretic. Volumul pare mai degrabă o incursiune în peisajul devenirii personale decât o contribuţie la literatura deja venerabilă dedicată secularizării, iar autorul pare să gândească lucurile de novo, să încerce să răspundă unor angoase personale şi să nu risipească prea multă încordare analitică cu nişte chestiuni îndelung discutate în trecut. Este o carte scrisă dintr-o combinaţie de indignare şi mirare. Indignare în faţa decalajului scandalos dintre puritatea unui mesaj şi practicarea lui istorică, instituţională, mirare în faţa mecanismelor care permit o astfel de alienare. Putem decela până la urmă, la kantianul Liiceanu, o intenţie fundamental critică: cum este posibilă înstrăinarea intenţiei originare a unui mesaj în mediul istoric şi instituţional?

În ciuda textului complex şi bogat hermeneutic, tezele fundamentale nu se scaldă în ambiguitate. Liiceanu este cât se poate de clar. În primul rând, discută joncţiunea dintre dogma şi conţinutul mesajului creştin. Pentru G.L., dogma este o carcasă care îmbracă metaforic şi alegoric mesajul religios. Care dogmă prevalează e mai degrabă o chestiune de şansă, este o întâmplare istorică, victoria ei depinzând în mod critic de circumstanţe absolut arbitrare, ereziile fiind pur şi simplu variantele nenorocoase, cele care au pierdut jocul într-un mod la fel de aleatoriu şi gratuit:

«adevărul se hotărăşte când în sinoade, când la curtea împăratului, fără nici un alt criteriu decât fie interesul sau voinţa împăratului, fie majoritatea aleatorie a episcopilor care înclină balanţa într-o parte sau alta… ereziile sunt variantele nenorocoase ale unei învăţături care, din capul locului, nu posedă criterii de adevăr. Căzute sub o altă şansă istorică ar fi putut, una sau alta dintre ele, să devină adevăruri doctrinare, iar dogmele recunoscute acum, erezii. Ce bălăceală în relativ! „Ortodoxia”, dreapta credinţă, echivalentul teologic al adevărului de credinţă absolut, disputat de la începuturile istoriei Bisericii este, din perspectiva adevărului, o istorie a arbitrarului de vreme ce discuţiile s-au purtat dintotdeauna pe terenul inconcludentului absolut.» (pp.40-41)

Destule observaţii se pot face. Pe de o parte, autorul are dreptate atunci când observă că, de foarte multe ori, succesul unei idei, reţele memetice, teorii, doctrine ş.a.m.d. depinde de circumstanţe arbitrare sau, simplu spus, de noroc. Este în fond un tipar specific fenomenelor de selecţie culturală, aşa cum se întâmplă şi cu cele de selecţie naturală. Şi în lumea naturală, succesul unei specii depinde adesea de noroc şi de întâmplare ba, de cele mai multe ori, inclusiv direcţia sau morfologia în cadrul unei linii evolutive depind de asta. De exemplu, nu este foarte clar de ce mărirea creierului a fost galopantă la primate (şi în special la hominini). Există ipoteza că dieta bazată pe fructe (bogate în glucoză) a stimulat dezvoltarea cognitivă (fructele sunt relativ greu de găsit, iar căutarea lor presupunea locuirea şi rezolvarea de probleme într-un mediu complex). Se pare că suplimentarea cu carne (şi, implicit, cu proteine şi grăsimi) a dietei a stimulat creşterea în continuare a creierului şi chiar producerea unui fenomen de „steatoză cerebrală”.[1] Nici o formă culturală nu evoluează prin decizii integral raţionale ale promotorilor ei, însă nu ajung până la noi decât formele culturale suficient de comprehensive şi versatile ca să poată face faţă schimbărilor galopante (de ordin natural, tehnologic, social ş.a.m.d.). Or, din acest punct de vedere, dogma, prin aceea că presupune o versiune parţial controlată şi asumată de inconsecvenţă logică şi raţională, devine o formă culturală privilegiată când se prezumă că poartă un mesaj de origine divină (sau umană, cum pare să creadă, cu curaj, autorul). De aceea, din punctul de vedere al unei logici culturale care asumă premise evoluţioniste, Liiceanu exagerează când susţine că orice altă formă dogmatică şi-ar fi făcut treaba la fel de bine (sau la fel de prost). G. K. Chesterton exagerează în sens contrar atunci când, în Ortodoxia, susţine următoarele:

„E o problemă de un singur inch, însă un inch poate fi totul când e vorba de echilibru. Biserica nu-şi poate îngădui să se abată nici cât firul de păr de la anumite lucruri dacă vrea să continue experimentul său uriaş şi îndrăzneţ de echilibru iregular. E destul să laşi să slăbească o singură idee şi alta va creşte în forţă. Nu o turmă de oi mâna ciobanul creştin, ci o cireadă de tauri şi tigri, de idealuri teribile şi doctrine devoratoare, fiecare dintre ele destul de puternică încât să se prefacă într-o falsă religie şi să pustiască lumea. Să ne amintim că Biserica s-a ivit anume pentru idei primejdioase. E o îmblânzitoare de lei. Ideea naşterii din duhul sfânt, cea a morţii unei fiinţe divine, a iertării păcatelor şi a împlinirii profeţiilor sunt idei care, oricine poate vedea, n-au nevoie decât de o atingere pentru a se preface în ceva blasfemic şi feroce.”[2]

Acelaşi Chesterton spune că dogmele sunt fixe, dar că ele delimitează un teren de joc. Jocul suportă cele mai teribile lucruri şi cea mai deconcertantă diversitate şi, de aceea, eu cred că şi alte forme dogmatice s-ar fi putut descurca la fel de bine sau măcar comparabil. Jocul evoluţiei nu este niciodată chiar atât de strâns, întotdeauna există variante, soluţii diverse sau specii de soluţii. Iar dogmatica creştină nu a fost cu siguranţă cu totul arbitrară niciodată. Oricine urmăreşte cu un ochi analitic istoria dogmei poate constatata o progresie internă şi o logică a dezvoltării (o frumoasă demonstraţie şi privire retrospectivă găsim în recent publicata Cum a devenit Isus Dumnezeu? a ateului Bart D. Ehrman, autor pe care îl citează şi Liiceanu). Merită amintit şi faptul că un topos vechi în filosofia biologiei se referă la nivelele la care se realizează selecţia. Astfel, un comportament care nu are foarte mult sens la nivelul indivizilor poate avea sens la nivel grupal. De asemenea, întrucât raţionalitatea evolutivă se judecă în funcţie de supravieţuirea şi prosperitatea speciilor (sau a memelor, la nivel cultural) şi nu de consistenţa formală, comportamente aparent iraţionale (de exemplu, multe superstiţii) îşi pot găsi justificare raţională la un alt nivel, supraindividual. Tot felul de ambiguităţi morale derivă de aici, ambiguităţi pe care E. O. Wilson le explica prin conflictul inevitabil al nivelelor de selecţie:

„Ambivalenţele se nasc din presiuni antagonice asupra unităţilor selecţiei naturale… Pentru moment este suficient să observăm că ceea ce este bun pentru un individ poate fi distructiv pentru familie; ceea ce menţine familia poate fi dezagreabil atât pentru individ cât şi pentru tribul căruia îi aparţine familia sa; ceea ce promovează tribul poate slăbi familia şi distruge individul şi aşa mai departe prin permutarea nivelurilor de organizare.”[3]

Mai mult, religia însăşi pare a fi un comportament emergent perfect inteligibil dacă privim constituţia psiho-cognitivă a omului (deşi nu este încă deloc clar cum s-a petrecut asta). Un eseu comprehensiv apărut în revista Nature prezintă câţiva dintre factorii care îl „predispun” pe om la „religie”: tendinţa oamenilor de a prefera naraţiunile care combină trăsături fizice contraintuitive cu trăsături psihologice plauzibile, tendinţa de a locui comunităţi mari care suprimă, în producţia lor culturală, graniţa dintre real şi imaginar (de aici tendinţa de a construi comunităţi în care există loc pentru fiinţe reale, mitologice, morţi, spirite etc), tendinţa de a conceptualiza şi explica entităţile şi fenomenele absente sau imperceptibile, înclinaţia spre comportamente obsesive sau compulsive (ca bază pentru ritualuri), nevoia de a menţine anumite coaliţii de mari dimensiuni stabile etc.[4] Ca să rezumăm, dogmele de succes par mai degrabă construcţii culturale care utilizează inconsistenţa raţională la nivel formal pentru a căpăta consistenţă şi viabilitate la nivel cultural. Ceea ce este, până la urma, perfect raţional. Logica evoluţiei trebuie să ţină cont de caracterul cvasiraţional al fiinţei umane şi numai formele care pot manageria această inconsistenţă interioară rezistă în istorie.

De asemenea, voi observa că analiza lui Gabriel Liiceanu nu pare să suprindă caracterul foarte tensionat intern al oricărei dogme, tensiune care provine din faptul că dogma (orice dogmă, cel puţin în creştinism) îşi extrage forţa tocmai din incompletitudinea de principiu a oricărui sistem axiomatic (recte raţional) și imagini raţionale ale realităţii. Pentru Liiceanu, dogmele sunt întotdeauna nişte veşminte asortate neglijent, nepotrivite, care puteau fi înlocuite cu oricare altele. Privită în miezul ei cel mai incandescent, dogma ştie întotdeauna că împăratul gol poate fi oricând văzut în purpură de mulţimile halucinate care aclamă. Dogma e posibilă, fără a fi repudiabilă imediat pe temeiul absurdităţii şi incoerenţei interne, tocmai pentru că obligaţiile de consistenţă formală se joacă întotdeauna la un nivel inferior celui la care operează dogma. În teoria argumentării, întemeierea este întotdeauna raţională, dar pe ce se întemeiază raţiunea însăşi? Cât este de raţională cerinţa ca totul să fie raţional? Desigur, e posibil oricând să respingem dogma în baza caracterului ei nerezonabil, dar asta ar însemna să ignorăm faptul că acest caracter nerezonabil este o forţă internă pentru dogmă, motorul ei cel mai intim şi mai eficace. Aş spune că religia creştină a fost aproape forţată la nerezonabil, probabil din motive contextuale şi arbitrare, cum crede G. L.: de la bun început a trebuit să justifice enormul scandal al unui Dumnezeu veşnic întrupat într-un sătuc din Galileea şi ucis pe o cruce de lemn, ca un tâlhar. Din punct de vedere creştin, dacă Dumnezeu există, el nu poate fi rezonabil. Opţiunea pentru rezonabil este una seculară sau, chiar mai specific, iluministă. Creştinismul rezonabil este atins iremediabil de contradicţie internă şi slăbiciune structurală. Devenind rezonabili în toate, creştinii fac deja de decenii munca cea mai de jos a secularizării atee.

O altă presupoziţie interesantă a cărţii este aceea că mesajul cristic, laolaltă cu modelul uman pe care îl propune, poate fi desprins de dogma care îl îmbracă precum o coajă şi poate fi practicat ca atare. „Ca atare” înseamnă însă sub forma unei abstracţiuni. O primă observaţie: în mod evident, religia nu poate fi redusă la funcţia ei moralizatoare. A face binele seamănului tău, a-l trata aşa cum vrei să fii tratat, a întoarce celălalt obraz sunt comandamente morale cu care mulţi (creştini şi necreştini) ar fi de acord. Ele sunt însă formulări generale, cvasiabstracte, care ar putea lua forme profund diferite de la o epocă la alta şi chiar de la un loc la altul. Ele trebuie traduse întotdeauna în norme culturale concrete, idealul umanist nu supravieţuieşte exclusiv în minţile teologilor sau filosofilor, ci şi în cadenţa ritualului, în felul în care este tăiată pâinea la masa din familie, în cutumele educaţionale, în reflexele culturale diverse (recomand superba Evreii şi cuvintele a lui Amos Oz pentru înţelegerea dinamicii tensionate şi complexe dintre idealul moral şi empiria istorică, precum şi pentru analiza transmiterii intergeneraţionale).

Să vorbim puţin despre cele mai puternice două teze din Isus al meu.

În primul rând, ideea că un om deplin moral este posibil. Că Isus, în mod paradoxal (iată cum slăbim inevitabil exigenţele consistenţei formale) a fost dovada palpabilă şi integral umană că plenitudinea morală cristalină şi fără rest este posibilă. Pe de altă parte, întrucât nazarineanul este fiinţă perfectă, niciunul dintre noi nu poate fi Isus. Această creatură perfectă, care a umblat cu sandale prăfuite prin colbul Ierusalimului, este străvezie şi inaccesibilă ca toate idealurile. Aş îndrăzni să spun că, printr-o stranie ironie, Gabriel Liiceanu pare aici dogmatic la rândul lui, chiar dacă într-o manieră mai puţin evidentă şi, în logica dogmei, nu se împiedică la rândul lui de cerinţa consistenţei formale. Trecând peste chestiunea (validă şi incomodă) cu privire la cât de ficţională este de fapt reconstrucţia, mai degrabă connceptuală decât istorică, a figurii cristice pe care o face autorul, ne putem întreba alte două lucuri: a) dacă Isus a fost om şi a fost perfect (arătând că se poate), de ce am refuza această stare de fapt celorlalte fiinţe umane? b) în baza căror criterii de raţionalitate morală acordăm statutul de fiinţă perfectă lui Isus? Ipoteza mea e că autorul însuşi se află într-o situaţie paradoxală, determinată probabil de o complexitate spirtuală interesantă. Liiceanu este atins prea tare de spiritul evoluţionist şi de teoretizările bottom-up care îi sunt specifice ca să mai accepte tezele tari, puternic esenţialiste, ale teologiei (se defineşte singur drept un evoluţionist, vezi p.244), pe de altă parte ataşamentul său faţă de moştenirea creştină şi chiar faţă de metafizica iluministă îl împiedică să tragă până la capăt concluziile care se impun în logică evoluţionistă. Mai exact că, oricât de eminentă ar fi moştenirea lui, creştinismul e doar un fenomen cultural şi religios printre altele, că Isus – deşi, probabil, un om fundamental bun şi un seducător redutabil, cum credea Amos Oz în Iuda – nu a personificat într-o măsură mai mare decât alţi lideri morali natura umană, privită idealist, în excelenţa ei noetică. Natură umană care, dacă e să gândim valid din punct de vedere etologic – are întotdeauna un caracter istoric, contextual, niciodată de nedepăşit sau de nerevizuit. Din punct de vedere evoluţionist, lanţul hominin nu e un marş triumfal spre un om perfect, ci o rătăcire perpetuă în care fiecare moment şi-a avut plenitudinea în sine.

În al doilea rând, ideea că în abanonarea bunătăţii şi compasiunii de dragul fondului mort al dogmei găsim unul dintre mecanismele fundamentale ale răului. E prima idee mare a cărţii la care nu am nimic de obiectat. Văd aici, la fel ca autorul, un mecanism fundamental al fanatismului şi al îndepărtării de umanitate. Dacă în prima parte a analizei mele am apărat rolul cultural al dogmei şi am încercat să-i justific logica internă, aici o voi spune fără ezitare, pe urmele lui Dostoievski şi ale autorului: niciuna dintre ideile lumii nu poate justifica lacrima unui copil. Pentru creştin, dogma trebuie să fie un adevăr viu, de o supleţe infinită, slovă de foc, blândeţe şi fermitate spirituală în acelaşi loc. Acolo unde se transformă în autoafirmare găunoasă, instrument al represiunii, instanţă castratoare, botniţă pentru oamenii liberi, pat al lui Procust pentru adevăr, ea devine alienată şi alienantă, păcat intern fundamental, uitare şi aneantizare a mesajului pe care are a-l trece prin vremi.

Liiceanu este un modern, în revolta sa găsim ceva din spiritul iluminismului radical care se întinde de la Spinoza şi Kant până la contemporanii Konrad Lorenz sau Frans de Waal (e suprinzător şi pasionant să ghiceşti eroziunile şi cutremurele sipirtuale la care autorul a fost supus de întâlnirea cu etologia şi gândirea evoluţionistă). Totodată, în fibra sa cea mai intimă, Liiceanu rămâne un moralist şi un umanist. E mai puţin afin cu spiritele tragice şi demolatoare ale modernităţii, cele pentru care numai dansul periculos pe spinarea unui tigru şi murmurul abisului creează fondul pentru o nouă gândire. Pentru raţionalistul Liiceanu, trecerea la secularism este dialectică şi justificată intern, e un pas în devenirea spiritului, ea se poate face cu conflict, dar aproape niciodată cu cutremur sau patos dionisiac. Pentru a întări, iată ce scria în Nebunia de a gândi cu mintea ta:

„Merită să repetăm la nesfârşit că Occidentul este singura civilizaţie din istorie care a reuşit să execute cu succes ritul de trecere de la un spaţiu religios fondator la unul laic intens creator… Temeliile religioase ale Occidentului s-au retras în cele din urmă în adâncul invizibil al istoriei lor, pentru a face loc – şi a o lăsa să se vadă în toată splendoarea ei – unei formidabile succesiuni de suprastructuri laice. Ieşirea din religie, simultan cu păstrarea premiselor ei morale a fost marea reuşită a Occidentului. Traversarea spaţiului educativ rezultat dintr-un pact cu divinul s-a soldat cu o mişcare liberă şi suverană a umanului, cu un destin autoconstruit sub privirea distantă a unui zeu părăsit şi îngăduitor. Nici o altă societate, în afara celei occidentale, nu a sfârşit prin a răspunde astfel în termeni laici la marile întrebări pe care omul şi le pusese mai întâi în termeni religioşi.”[5]

Personal, mă îndoiesc că trecerea aceasta are un caracter atât de evident dialectic, aşa cum mă îndoiesc că se poate trasa decisiv o frontieră între religios şi secular. Modernitatea mea e convulsivă, transvaluantă (în accepţiunea lui Nieztsche), tragică, fracturată. Dumnezeu a murit, iar absenţa lui a stins toate reperele absolute. Pe urmele lui Noica, Liiceanu rămâne un om al culturii, un om fundamental civilizat. De aceea, la el, negarea nu ia niciodată forma imprecaţiei sau a blasfemiei. Se arată cel mai adesea ca indignare.

În ceea ce are mai intim şi mai vibrant, Isus al meu este o pledoarie ataşantă pentru bunătate şi consistenţă etică. Ceea ce care propune este până la urmă o alianţă a oamenilor buni, o pledoarie pentru acel ordin al linguriţei despre care vorbea Oz. Isus este mai puţin un Dumnezeu care a umblat pe pământ, cât o probă empirică a faptului că undeva, cândva, a existat o fiinţă la umbra spirituală a căreia putem să ne strângem azi cu toţii, seculari şi religioşi. Morala de sus în jos a religiilor şi morala de jos în sus a evoluţionismului fac un chiasm şi se întâlnesc, tensionat, dar viu, în figura acestui israelit de acum 2000 de ani. Merită, de asemenea, salutată viguros neliniştea cu care Gabriel Liiceanu încă rătăceşte, creează, se întreabă. Într-o cultură mai degrabă încremenită, în care spiritul conservator e redus adesea la o cozerie previzibilă şi anostă, cărţile lui Gabriel Liiceanu sunt încă o bucurie pentru că, cel puţin asta e convingerea mea, provin din căutări genuine. Isus al meu e încă o mostră delectabilă a acestei căutări. Şi,nu în ultimul rând, un apel moral necesar într-una dintre cele mai religioase şi mai corupte ţări ale Europei.

Isus al meu de Gabriel Liiceanu