„Istoria educației în antichitate. Lumea greacă. Lumea romană” de Henri-Irénée Marrou

Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în ultima perioadă este Istoria educației în antichitate. Lumea greacă. Lumea romană de Henri-Irénée Marrou. Publicată în 1948, cartea a cunoscut numeroase reeditări și traduceri, iar în limba română avem acum o nouă ediție, ireproșabil realizată la editura Spandugino, în traducerea Stellei Petecel, care semnează și cuvântul înainte. Un studiu amplu, devenit clasic, al educației din antichitate, indispensabil celor care vor să cunoască lumea antică, cea păgână – greacă și romană, precum și începuturile educației creștine, este, totodată, o carte ale cărei teze ar putea trezi interesul cititorului preocupat de educație în general. Bineînțeles, nu ne vom îndrepta spre această lectură cu scopul de a găsi soluții pentru problemele educației din timpul nostru, însă unele principii ale paideii antice s-ar putea să ne intereseze și dincolo de preocupări pur teoretice și de erudiție. Voi reveni la acest gând pe parcursul prezentării.

Cercetarea cuprinde o perioadă îndelungată, de treisprezece secole, de la Homer până la renașterea carolingiană, și e delimitată în trei părți, corespunzătoare lumii grecești, perioadei elenistice și lumii romane, ultima încheindu-se cu influența educației clasice asupra creștinismului în ascensiune. Trebuie spus de la bun început că educația acestei perioade (dar nu doar a acestei perioade) este marcată de modelul grecesc, care va fi preluat, cu mici modificări și inovații, de romani.

Modelul grecesc merită analizat, atât pentru ambițiile sale grandioase, cât și pentru evoluția lui interesantă. Este curios și fascinant faptul că un spațiu atât de eterogen cum era cel elen în antichitate, cu diversitatea formelor politice pe care le-au îmbrăcat cetățile grecești, aflate într-o neîncetată stare de conflict între ele, dar și împotriva perșilor sau, mai târziu, a macedonenilor, a dat naștere unei culturi educaționale atât de uniforme și de durabile, care a fost preluată și perpetuată, cu mici modificări, de romani, și ale cărei influențe pot fi distinse până în prezent în educația occidentală: formarea omului rațional, critic și responsabil civic.

Desigur, modelul atenian a fost cel care s-a impus și suntem înclinați să-i atribuim democrației o parte din meritul pentru forma pe care a îmbrăcat-o acest model. Căci cetățeanul atenian, odată căpătând drepturi politice, se consideră motivat, pentru a le exercita eficient, nu doar să știe carte, ci și să fie în stare să-și apere poziția în Agora. Dar ceea ce poate fi adevărat pentru retorică în general, cât pentru revoluția din filozofie (trecerea de la cosmologie la individ și etică), nu se aplică neapărat și revoluției pedagogice, pe care Marrou o identifică cu cea înfăptuită de sofiști:

„Ar fi inexact să legăm prea strâns întreprinderea lor de progresul democrației, să ne imaginăm învățământul lor destinat să suplinească, pentru oamenii politici proveniți din popor, ceea ce ereditatea asigura rivalilor lor din familiile aristocrate. […] revoluția pedagogică reprezentată de sofistică ne apare de o inspirație mai degrabă tehnică decât politică; sprijiniți pe o cultură solidă, educatori întreprinzători elaborează o tehnică nouă, un învățământ complet, mai ambițios și mai eficace decât cel cunoscut înaintea lor”. (p.108)

În prima ei etapă, nouă nu este, la această revoluție, accesibilitatea, educația sofistică fiind, inițial, foarte costisitoare, ci principiul pe care l-a introdus, acela de educatori ca oameni de meserie, a căror reușită comercială le asigură valoarea și eficacitatea profesiei. Această inovație a schimbat paradigma conservatoare a educației destinate doar unui cerc restrâns al elitei nobile și, în acest mod, educația sofistică fiind disponibilă pentru oricine dispunea de mijloacele necesare, a fost ulterior constrânsă de legile pieții să se ieftinească și, respectiv, să să răspândească și mai mult.

Continuăm însă să fim reticenți față de virtuțile acestei educații, inclusiv din cauza proastei reputații pe care sofiștii o datorează sarcasmului socraticilor, aceștia din urmă desconsiderându-i pe primii tocmai pentru că încasau bani pentru serviciile lor, dar și din cauze ce țin de conținutul învățăturilor lor. Însă Marrou insistă că sofiștii „n-au fost gânditori în sensul propriu al cuvântului, cercetători ai adevărului. Erau pedagogi” (p.109), și de asta ar trebui să le evaluăm contribuția doar în acest sens, în care autorul consideră că au excelat:

„Să-i salutăm pe acești mari strămoși, primii profesori de învățământ superior, într-o vreme când Grecia nu cunoscuse încă decât antrenori sportivi, maiștri de atelier, și pe plan școlar, umili dascăli de școală”. (p.110)

Trebuie remarcat, în legătură cu acest citat, rolul educației fizice în cultura greacă, care se alimentează din trecutul arhaic, la fel de războinic, al grecilor, stilizat de Homer prin poemele sale, Iliada și Odiseea. Dacă sofiștii sunt niște revoluționari, modelul lor se impune mai degrabă la nivelul învățământului superior, pe când fundamentul învățământului grec rămâne marcat, de-a lungul întregii perioade cercetate, de tehnica și etica introduse de Homer, „educatorul Greciei”. Idealul homeric este cel al eroului, iar etica sa este cea a onoarei și curajului, ilustrată de Ahile, dar și cea a șireteniei – arta de a te descurca în orice împrejurare – ilustrată de Odiseu. Din această etică decurge și tehnica: mânuire de arme, sporturi, jocuri, dar și înțelepciune, artă oratorică și, foarte important, muzică și dans. Deși educația eroică, implicit sportivă, își păstrează reputația de principiu fundamental în cultura greacă, ea va fi abandonată treptat în favoarea elementului intelectual, lucru deplâns încă de Platon, care recomandă, în Republica, o reîntoarcere la educația arhaică: gimnastica pentru corp și muzica pentru suflet.

Aș remarca, de asemenea, că în etica homerică existau premisele pentru dezvoltarea elementului intelectual, al cărui exponent strălucit, deși conservator, este Platon însuși. Dar mai ales educației de tip sofistic, pe care Marrou o consideră revoluționară, și a cărui aspect caracteristic este să înveți să ieși învingător din orice discuție posibilă, anume acestei educații cred că nu putem să nu-i recunoaștem rădăcinile homerice, întruchipate de vicleanul Odiseu. Pe acest fundament homeric și între cei doi piloni ai învățământului superior: filozofia, pe de o parte, și retorica, pe de altă parte, va înflori educația clasică greacă. Competiția dintre cele două discipline: filozofia, pe de o parte, și retorica, pe de altă parte, a început cu una reală dintre filozoful Platon și retorul Isocrates, ambii înființând câte o școală, Platon – pentru un cerc restrâns de aristocrați și prieteni care o și finanțează parțial (dar nu achită pentru lecții, fapt din care Platon și-a făcut un titlu de onoare), iar Isocrates – pentru oricine era dispus să plătească nu puțini bani (tot el jeluindu-se pe sofiștii care s-au înmulțit și au dus la o scădere a prețurilor). Între îngâmfatul Platon și afaceristul Isocrates, dar mai ales între cele două tipuri de educație pe care aceștia le inaugurează, existau mai multe aspecte comune decât ar fi fost dispuși ei să recunoască, dar pe care Marrou le semnalează, alături de rivalitatea metaforizată de autor prin „spiritul geometric” al lui Platon și „finețea” lui Isocrate. Amândurora le recunoaște istoricul contribuția fundamentală la tradiția clasică, însă, deși tensiunea dintre filozofie și retorică va configura forma și conținutul acesteia, pe ultima o declară Marrou învingătoare în competiție, printr-o declarație în același timp necruțătoare față de Platon și nuanțată cu ironie în raport cu calitățile inoculate culturii clasice de către Isocrates:

„Isocrates, și nu Platon, este cel care a fost educatorul Greciei secolului al IV-lea și, după ea, al lumii elenistice, apoi al celei romane. Isocrates este cel din care au ieșit, „ca dintr-un cal troian”, acei nenumărați pedagogi și acei literați animați de un nobil idealism, moraliști ingenui, iubitori de fraze frumoase, curgătoare și volubile, cărora Antichitatea clasică le datorează, atât prin calități, cât și prin defecte, esențialul tradiției sale culturale”. (p.158)

După ce am enumerat principalele forțe care au format-o, trebuie să ne întrebăm care era miza educației antice? Ambiția acesteia poate părea utopică, dacă nu ne dăm seama că aceasta definea, de fapt, un orizont de așteptări la care trebuia să te raportezi neîncetat, căci ea viza formarea omului complet. Esența principiului educațional antic era aspirația spre formarea omului în sine, disponibil pentru orice ocupație, pe care nimic nu-l limitează la o specializare strictă: „omul cultivat după norma clasică putea deveni, după plac, orator sau filosof, putea opta pentru acțiune sau contemplare”(p.546). Educația antică refuza în mod deliberat tehnicizarea omului și trebuie să recunoaștem că acest refuz era prematur pentru acea etapă a dezvoltării științifice și tehnice. Mai mult, poate că acesta a fost motivul eșecului grecilor de a se menține în calitate de mare putere, în pofida spiritului lor ascuțit și analitic. Însă idealul omului complet, disponibil pentru orice ocupație, pare încă mai atractiv acum omului dintr-o civilizație invadată de tehnică și în perpetuă schimbare.

Desigur, specializarea îngustă este justificată de complexitatea lumii în care trăim. Multe domenii specifice necesită o pregătire temeinică, de o anumită dificultate. Totodată și din același motiv, această lume complexă a căpătat și tendința de a se schimba cu o frecvență amețitoare, ale cărei tempouri pot fi susținute doar de o inteligență/capacitate de muncă veșnic tânără. Din perspectiva individului uman, aceste tempouri par a fi imposibil de susținut, implicând o uzură rapidă. Îmi pare tot mai șubredă încrederea în faptul că educația de azi, în felul în care se prezintă ea, poate servi cuiva mâine. O civilizație specializată este una curioasă și destul de confortabilă, dar, în aceeași măsură, imprevizibilă și de-a dreptul amețitoare.

La etapa la care am ajuns, ca umanitate, am reușit să obținem un nivel destul de înalt de control și de independență față de condițiile de mediu, iar meritul nostru este nu doar că am construit, pas cu pas, această lume, ci că am creat și instrumentele care pot să ne ajute în gestionarea ei. Ce-ar fi dacă am trasfera specializarea către instrumentele pe care le-am creat, iar omul și-ar trăi pe deplin umanitatea? Ne-am putea inspira din educația clasică, fără s-o copiem totuși? Rolul educației ar fi, din acest punct de vedere, să formeze oameni cu un spirit drept și subtil, iar restul ar fi doar o chestiune de practică. Iată că nu-mi pot refuza o formă de visare reflexivă, sub influența unei cărți care atinge miezul aspirațiilor seculare ale omului – de a-și trăi umanitatea:

„Clasicii ne repetă că nicio instituție, nicio cunoaștere, nicio tehnică nu trebuie să devină niciodată un scop în sine; mânuite de oameni, în serviciul omului, ele trebuie să se subordoneze întotdeauna, atât în exercițiul, cât și în rezultatele lor, acestei valori supreme: umanul”. (p.395)

Romanii a preluat de la greci modelul de educație, cu tot cu idealurile sale, dezvoltarea spirituală a Romei fiind, totuși, mai lentă, dar și mai puțin radicală. În linii generale, Vergilius era, pentru latini, cam ceea ce Homer era pentru greci, însă inițiativa romanilor de a se emancipa de sub autoritatea unui singur autor îmi pare o inovație importantă, una care promova diversitatea, originalitatea și creativitatea într-o măsură mai mare decât la greci:

„La Roma, de fapt, orice poet de succes se vede, încă din timpul vieții, studiat în clase: acesta a fost cazul lui Ovidius, Nero, Statius. Lucanus va fi studiat la cel puțin o generație după moartea sa”. (p.480)

Chiar dacă această tendință de a studia contemporanii este temporară, învățământul roman nu este monopolizat, totuși, de un singur nume. După Vergilius, alți poeți sunt luați în considerare: Terentius, Caecilius, Plautus, Horatius… Erudiția era mai mult literară, dar erau apreciați și istoricii, mai ales Sallustius (nu Tacitus, nu Titus Livius, în mod surprinzător), iar printre oratori, fără nicio surpriză, Cicero era maestrul prin excelență, însă educația științifică este, cu siguranță, surclasată în acest top, prin interesul care i se arată.

Marea originalitate a învățământului latin este, desigur, educația juridică, care reprezintă „apariția unei noi forme de cultură, a unui tip de gândire pe care lumea greacă nu-l prevăzuse deloc” (p.497). Înțelepciunea juridică se bazează pe simțul dreptății și se transformă, la romani, din una intuitivă, în una rațională, alimentându-se din logica aristotelică și din morala stoicilor.

Însă importanța istorică a educației romane stă, mai mult decât în inovații, în propagarea și înrădăcinarea civilizației elenistice pe un teritoriu imens. Această înrădăcinare a fost atât de profundă, încât a rezistat valurilor de invazii barbare. Nu a rezistat însă ascensiunii noii ideologii, creștinismul:

„Nivelul acestui învățământ rămâne, cel mai adesea, foarte modest. Este chiar un învățământ tehnic, vizând satisfacerea unor nevoi imediate: a citi, a scrie, a cunoaște Biblia, dacă este posibil pe dinafară, cel puțin Psalmii, un minimim de erudiție doctrinară, canonică și liturgică; nimic mai mult. Cultura occidentală își atinge stratul cel mai de jos” (p.575)

Bineînțeles, educația modestă la care se face referire în fragmentul de mai sus este destinată laicilor din care regii își recrutează slujitorii. Era disponibilă și o educație mai elevată, dar tot exclusiv religioasă și închisă în sine, pentru membrii clerului. Însă alt tip de educație decât cel la care aveau acces clericii, sau cea din cadrul școlilor parohiale, destinată unui număr restrâns de laici necesari funcționării regatului, nu era disponibilă.

De fapt, cred că îi putem reproșa educației elenistice faptul că a întors spatele vieții la fel cum îi reproșăm educației creștine că s-a închis în sine însăși. Refuzul educației clasice de a ieși din paradigma ideilor abstracte și de a experimenta într-un mod științific cunoștințele născute din însăși esența sa critică și analitică este regretabil, și nu putem să nu ne întrebăm dacă o exersare mai veche a spiritului științific n-ar fi prevenit obscurantismul care a obliterat, pentru o lungă perioadă, toate realizările sale. Însă nu-i putem contesta, în același timp, vitalitatea spirituală, a cărei grandoare a reușit să se facă apreciată și de erudiții creștini, apoi să străbată prin secole, determinând acele renașteri, începând cu cea carolingiană, care să-i reconfirme valoarea. Astfel, Henri-Irénée Marrou ne prezintă acea formulă a devenirii umane care își reclamă neîncetat influența asupra spiritului nostru, lăsând, totodată, expuse rătăcirile sale. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă abaterea spre cealaltă extremă, a omului tehnic și practic, nu e o eroare din aceeași categorie. Și să sperăm că dezideratul maturizării prin educarea echilibrului dintre ceea ce putem face și ceea ce e dezirabil ar putea surâde, vreodată, proiectului nostru de viitor.

Istoria educației în antichitate. Lumea greacă. Lumea romană de Henri-Irénée Marrou