Ion D. Sîrbu – Lampa. Povestiri petrilene

Cronică de Ramona Jitaru

Volumul de proze scurte Lampa. Povestiri petrilene publicat de POLIROM în 2024 propune cititorilor un univers nu foarte la îndemână, și anume cel al minerilor, cartografiat de I.D. Sîrbu în filigran, în care lectura devine o plimbare cu ghidaj, căci naratorii care se succed aduc de fiecare dată o altă perspectivă – ca și cum, de-a lungul drumului, suntem conduși, de la un punct la celălalt, de fiecare dintre cei care populează această lume.

Intitulate de autorul însuși „povestiri”, textele se înscriu în volum în două părți: Partea I, Vechi povestiri minerești și Partea a II-a, Ultimele povestiri, volumul încheindu-se cu o Addenda ce integrează încă trei texte. Ordinea are și o cheie: viziunea nu este doar una spațială, a dispunerii referenților într-un univers pe care, într-un gest dublu, îl și îmbogățesc, dar îl și explică, ci și una care coboară în timp, până la origini, de unde se recuperează modele arhetipale și unde se poate căuta tâlcul, înțelesul, motivația pentru tot ceea ce ulterior se produce în acest spațiu al devenirilor.

La o astfel de ipoteză invită chiar primul text, Ion cel schimbat, în care descoperim un strămoș al minerilor: un cioban ce vede mina de pe pășune cere să devină miner, dar odată ce dorința i se îndeplinește trăiește nostalgia turmelor sale și revine pe muntele după care a tânjit în galerie, doar că acum nu poate muri până nu i se restituie și prima identitate. De după poarta cea mare a Parângului, de unde îi răspunde Taica, minerul – care a fost cioban și care știe că nu poate muri dacă nu are suflet – află că trebuie să aleagă un singur suflet, deci o singură identitate, dar pentru că nu se poate decide între ciobănie și minerit le primește pe amândouă, așa că moare de două ori. Povestirea Lampa mai adaugă un motiv care nu-i permite minerului să moară, și anume lipsa lanternei cu care se luminează în subteran, văzut aici drept un obiect magic care arată nu neapărat drumul prin această lume, cât mai ales calea de urmat către veșnicie: „De ce nu mori, câine? – îl întreabă minerii pe unul de-al lor care, în ultima vreme, devenise de tot rău. – Nu pot să mor, zise… nu pot. N-am lampa. Cum să mor fără lampă?”.

În această schemă existențială, în care nu doar imediatul este producător de suferință, cât mai ales moartea și odihna ei sunt condiționate superstițios, minerii nu mai au nimic de pierdut, așa că sunt în măsură să sfideze orice autoritate. Iar cerurile sunt la fel de contestabile ca orice altă autoritate. Nu doar Taica văzut de Ion cel schimbat este la dispoziția petrilenilor, ci mai ales Sfântul Petru – de care, însă, se poate trece atunci când minerii contestă ordinea și vor înfățișare înaintea creatorului, așa cum se întâmplă în Frunza neagră. Aici, minerul îi vorbește lui Dumnezeu însuși și o face în metafore: o frunză carbonizată este sufletul celui ce muncește în mine. Are dreptate minerul să ceară audiență directă. O spune chiar Dumnezeu, în textul Sfântul Petru în Petrila, iar sentința este dură: „Petre, Petre, ți-am spus și, iaca, ți-o spun acum și-n fața Moșului: ești un pârlit de pescar, te-ai boierit aici în Rai”. Ce i se reproșa? Că nu înțelege circumstanțele, deci nu vede dincolo de aparențe. La fel nu văzuseră nici zânele din Zâna căzută atunci când sora lor reușește să iasă din mina în care căzuse și, pentru că era murdară ca un demon, o lapidează, „bineînțeles”.

Asta nu înseamnă că Sîrbu își plasează lumea în afara oricărei dimensiuni axiologice, nu avem de-a face cu un univers care și-a pierdut busola, ci cu unul care și-a recalibrat-o. Iată, de pildă, în Clopotul, text în care ni se livrează o hierofanie, căci atunci când nebunul ce montase un clopot pe un deal moare, clopotul „învie” și anunță comunitatea despre toate relele care se petrec în colonie. Cum se produce transferul de identitate de la nebun la clopot nu știm, căci pentru narator acest aspect nu e relevant, ca și cum astfel de miracole mai tot apar pe la Petrila, încât mirarea nu și-ar avea rostul. Mai important este să medităm de ce clopotul nu se mai aude atunci când e dus în turla bisericii, printre celelalte clopote. Iar întreruperea abruptă fix atunci când se enunță acest lucru e ca o invitație la continuarea poveștii prin producerea sensului dinspre exteriorul lumii ficționale.

Toată această primă parte este, prin urmare, una în care granițele dintre lumi nu sunt clare, așa încât trecerile dintr-o parte în alta sunt o obișnuință, iar urmările ciocnirilor sunt legendare. Pare că suntem încă la nașterea civilizațiilor, a Pământului însuși, iar toate câte țin de lumea așa cum o cunoaștem sunt poate doar un accident de recuzită al creației, care nici măcar nu contează prea mult, căci nașterea unei colonii este în sine un act de a re-scrie întregul proces de devenire al umanității.

Povestea unui cal bătrân, salvat din subteran de un miner, deschide Partea a II-a a volumului. Și aici, evenimențialul e reductibil la câteva tușe: un om și un cal lucrează împreună o bună bucată de vreme, îmbătrânind împreună, în timp ce „au trecut anii, ca niște vagonete, pline-goale, pe o linie fără de sfârșit”. Că amândoi, om și animal, se numesc Adam, e perfect logic în acest univers ce se articulează acum sub ochii noștri. Când Adam-calul cade pe linia vagonetelor din mină, omul îl cumpără și îl scoate afară din mină, cu ajutorul unor ortaci de nădejde, iar la vederea soarelui, ochii neobișnuiți ai animalului nu pot suporta această povară, iar calul „orbise. Orbise, văzând soarele.”. Textul se încheie trecând sub tăcere orice altă explicație, exact cum ar face-o Adam omul dacă, la ceas de taină, și-ar deschide sufletul în fața cuiva. Greutatea textului e în altă parte, și anume în discuția dintre Adam-omul și Adam-calul anterioară deznodământului, conversație plină de duioșie, ce dă o nuanță aparte sufletului ortacului.

Așa cum am văzut, proza scurtă din volumul de față se caracterizează printr-o mutarea a centrului de greutate dinspre ineditul unei întâmplări spre traseul sinuos al rezolvărilor. Mai ales în această a doua parte, poveștile spuse vizează câte un moment de viață extraordinar: un copil își distruge piciorul într-un accident la mină, o fată însărcinată și abandonată traversează o tentativă de suicid, un copil fuge de acasă de rușinea rezolvării ilicite a corigenței de către părintele său, un bunic se întâlnește întâmplător cu asasinul fiului și norei sale. În toate aceste texte, Sîrbu nu pune lupa analizei pe faptul central, ci urmărește nenumărate fire narative care să reflecte cum se consumă atare dramă în sufletele celor care sunt chemați să experimenteze cruzimea lumii. Iată, așadar, în Mingea de tenis. Bătrânul Turcu le explică unor musafiri imberbi de ce are piciorul beteag, și o face printr-un lung excurs narativ în copilăria sa, când se juca pe uliță cu șosete umplute cu păr de porc încleiat, visând la mingile imaculate de pe un teren de tenis. Când una dintre aceste mingi se pierde, Turcu-copil și prietenii săi o caută, o recuperează, apoi o păzesc ca pe o comoară, iar când sunt descoperiți se sacrifică pentru ea ‒ mai întâi, unul dintre copii se lasă snopit în bătaie, apoi Turcu cade într-o haldă încinsă, dar nimeni nu recunoaște că au mingea. Textul o ia cronologic, iar finalul întâmplărilor e și finalul textului, pentru că deznodământul din real este doar o etapă mai puțin relevantă. Seducătoare sunt popasurile pe uliță, apariția mingii de tenis, căutarea ei, retragerile la marginile coloniei pentru a se juca cu mingea cea albă. În calitatea lui de povestitor, Turcu e cel care a pătruns odată în paradis și, chiar dacă a plătit cu trupul schilodit, acum nu poate să uite frumusețea acelei experiențe.

Rudi e un flăcău bătrân ce se accidentase cu ani în urmă la mină, când în corpul lui se descărcase curentul electric al unui dinam. După ieșirea din spital, se aciuase la o mătușă și îngrijea toate animalele bolnave pe care le găsea, iar la mină are în grijă un bazin. Într-o seară, întârzie să plece și o vede pe învățătoarea din sat cum stă ca o stafie pe marginea bazinului, dar nu o tulbură, intuindu-i melancolia. Abia când o vede cum se aruncă în apă, sare după ea și o readuce din adâncimi: „O ridică în brațe și, aproape în fugă, fără să mai simtă vreo oboseală, o luă spre atelier. Ajuns acolo, întinse fata pe lada de scule. Abia acum o putea vedea la față. Era palidă, cu buzele vinete. Părul i se lipise de tâmplă. Așa cum arăta acum, nici nu semăna cu fata pe care o cunoscuse în vară. «E moartă», gândi Rudi și îi veni să plângă. Apoi își aduse aminte că trebuie să o asculte la inimă. Își aplecă urechea, o ascultă, dar capul îi vâjâia, nu putea auzi nimic. Îi mișcă brațele ca pentru respirație. Deodată, fața fetei se chirci și gura i se umplu de apă. O întoarse să verse și se miră cum a putut să încapă atâta apă murdară într-un corp atât de mărunțel.” În lupta de a o salva, Rudi află că tânăra fusese abandonată de un inginer, deși așteaptă un copil al acestuia. Naiv, crede că inginerul nu aflase în ce stare se află sinucigașa, așa că după ce se asigură că fata e bine fuge să vestească inginerului bucuria și reușește să ajungă la gară chiar când trenul acestuia sosise în gară, pentru a-i prelua pe cei care pleacă la București. Cum nu este interesat de iminentul lui statut de tată, inginerul e snopit în bătaie de Rudi. Textul propune un final romantic – Rudi se însoară cu învățătoarea și scapă el însuși de condiția de marginal. Un asterisc elimină însă o astfel de posibilitate romantică: „Da, așa ar fi trebuit să se termine această poveste, dacă lumea în care trăim și oamenii cu care trăim ar fi fost perfecți.”. Nu e posibil, însă, nu e autentic. Nici chiar în colonie, unde nici măcar învățătoarea salvată nu vrea să vină la procesul intentat de inginerul bătut, care se dovedise un pilos, cu multe relații a București. Așa că, peste ani, după ce face pușcărie, Rudi ajunge la nebuni și, de după gard, strângând în brațe o pisică, le cere oamenilor să îl lase în pace.

Antonio Patraș, unul dintre comentatorii lui I.D. Sîrbu, avertizează în Prefața volumului că autorul taxează în textele sale urbanizarea forțată și dispariția satului autohton: „«ultimele povestiri» din prezentul volum vădesc anumite concesii ideologice, mai vizibile fiind accentele melodramatice, didacticist-moralizatoare”. Lumea care „cade din mit” este cea în care omul simplu este înlocuit de prost și de ticălos, cu care prozatorul se arată neiertător.

Cu cât se îndepărtează mai mult de lumea în care minerii aveau drum deschis spre divinitate, cu atât universul își pierde contururile, se pustiește, căci opacitatea la un anumit set de valori diluează însuși statutul de om. Sîrbu prinde, în textul lui, chiar momentul de maximă vulnerabilitate, dincolo de care nu mai poate exista omenire.

Lampa. Povestiri petrilene de I.D. Sîrbu