Io(a)na și splendoarea timpului „reversibil” – „Prevestirea” de Ioana Pârvulescu

Proustian aproximativ cum mă știu, mai că aș zice că omul care a creat În căutarea timpului pierdut s-ar fi îndrăgostit de scrierile Ioanei Pârvulescu, ca să nu ne gândim mai departe, la invocatul, de pildă, Anteros, zeul iubirii reciproce (p.320)… Poate, dacă ar fi existat mașina de călătorit în viitor, Marcel Proust ar fi menționat-o în vreun chestionar de-al său, măcar pentru obsesia sa pentru Timp și timpuri, poate ar fi citat „părerea autoarei” de pe coperta a IV-a a celui de-al treilea său roman, Inocenții (care se referă la acest al treilea roman, de un succes aproape ireal), care se potrivește atât de bine și Prevestirii, dar și celor șapte cărți ale Căutării:

„Un roman despre cum se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Și fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!”

Desigur, o urare de care trebuie ținut cont și în aceste vremuri de „holeră”, în care se simt ecourile molimelor din Vechiul Testament, sursă de inspirație prin „cartea lui Iona”, pre-text (și pentru invocata teorie a re-scrierii, atât în recenzia subsemnatului la Cognetti, „Fără să ajungi vreodată în vârf”, cât și la prima recenzie a „Prevestirii” de pe Bookhub ori în recenta intervenție a Andreei Barb cu „Transvalorizări hipertextuale în palimpsestul narativ – Sara de Ștefan Agopian”, „Sara” și „Tobit” fiind altfel de re-scrieri, dar tot legate de prima parte a Bibliei, temporal-literar, apropo de reclama la „Prevestirea”: „Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament…”) pentru trăirea poveștii scrierii, re-scrierii unei povești care, iată, se potrivește întregii omeniri: suntem înghițiți de narațiunea și realitatea pandemiei, cum Iona a fost înghițit de monstrul acvatic, dar, atenție, acesta fusese trimis de Dumnezeu pentru a-l salva, dându-i, este drept, și un fel de lecție, pe profetul care fugea, în felul său, de răspundere: trebuia să ajungă la Ninive pentru a le aminti localnicilor, vorba vine, de Sodoma și Gomora, pentru a le cere ninivitenilor să se căiască până nu este prea târziu!

Cele două-trei pagini (de fapt, patru capitole scurte) din Vechiul Testament se preschimbă în aproape 350 de pagini de roman în care, așa cum arăta Mihaela Nicolae, tot pe Bookhub, Frumusețea, mai exact frumusețea scrierii, esteticul, sunt de o importanță majoră! Nu este un calofilism facil, se meditează mult (sau poate mai degrabă bine) asupra semnificației Frumosului în viețile noastre (scrise sau nu), asupra înrudirii cu Sublimul, în strânsă legătură cu posibilele noastre experiențe mistice, cu implicații existențiale care pot aduce aminte de un fragment de dialog din Cititorul din peșteră al lui Rui Zink. Capitolul „De necrezut”, unde membrii echipajului corabiei supraviețuitoare furtunii comentează evenimentele (Iona se cere aruncat în mare, echipajul se teme de furia zeilor, este zvârlit, pe loc natura se îmblânzește ș.a.m.d.), conține exemplificarea:

„- Că Iona avea puteri deosebite, pricep și io, când a intrat în gura monstrului, am înghețat, de groază nici n-am mai putut să mă mișc. (…) În fiecare seară, iar mi se năzare că Iona intră în gura monstrului, care se închide peste el și apoi dispare în adâncuri, alteori mi se pare că pe mine mă înghite… Da el singur a vrut să-l arunce în mare, nu? Când s-au oprit apele, ploaia și valurile dintr-odată și, într-o clipă, a fost cel, cel mai…

– …frumos?

– Da, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat de când sunt. Și ne-a salvat pe toți! N-a murit degeaba omul. Toți cei pe care i-am văzut io murind până acum au murit degeaba. (…)

– (…) După toate acestea, să știi că am început și eu să cred în Dumnezeu.” (p.144)

Și la finalul capitolului, când realizează că s-au învârtit timp de o lună, cel puțin, în loc, dacă am reținut bine, întorcându-se cu corabia de unde au plecat, un personaj spune:

„Și când te gândești cât ne-am chinuit și prin câte-am trecut, ca să ajungem iar de unde am plecat! Și fără vreun câștig!” (p.145)

Aceasta apropo de viață, de murit degeaba și ajungem la dialogul lui Zink, menționat mai sus:

„- Dar, la urma urmei, la ce servește cititul?

– La nimic. Fiecare le știe pe-ale lui. (…) Într-o zi, tinere și descreierat amic, vei învăța că lucrurile cele mai importante în viață sunt cele care nu servesc la nimic.”

Dar, nu-i așa, aceste „lucruri” sunt frumoase, te provoacă estetic să simți Sublimul, Iubirea, Splendoarea… Și a(le) unor vieți exemplare, cum poate a fost cea a lui Iona. Aici, „trăirea” poveștii prin lectură este mult mai importantă decât toate eforturile recenzorului!

Desigur, este și un roman filosofic, dar umorul și înțelepciunea specifice unor rabini sau profeți atemporali sunt nestrident incluse în narațiune și dialog, harul povestitoarei impunându-se, meditațiile asupra „numelor”, de exemplu, înscriindu-se într-o tradiție care poate începe cu dialogurile lui Socrate…

Prologul are doza sa de umor, povestindu-se cum în corespondența electronică (pre)numele de Ioana era deseori prescimbat în „Iona” de către… programul „Spelling & Grammar”, dar mai ales cum „povestea-realitatea” a obligat-o pe scriitoare să scrie romanul lui Iona: „Pe măsură ce m-am dedicat lui, atât numele, cât și personajul biblic care l-a purtat mi-au devenit foarte dragi. Am început să-l înțeleg pe Iona. De un curaj ieșit din comun, ca toți artiștii adevărați, și primul care, în felul lui și înaintea lui Isus, învinsese, după trei zile, moartea. Singurul, cred, care i se opusese lui Dumnezeu firesc, într-un dialog, poate închipuindu-și că omul, creat după chipul și asemănarea Domnului, îi poate vorbi acestuia ca unui semen și că poate îndrăzni să spună și altceva decât strict ce se așteaptă de la el.

Povestea lui e atât de frumoasă și de omenească pentru că e despre monștrii cu dublu rol, până la urmă salvatori, despre nevoia de umbră, despre teamă și fugă, despre pasiune, despre a te implica sau a sta deoparte, a fi om sau în afara omenirii, a muri, a învia și, da, a-ți dori moartea de mai multe ori, chiar dacă te crezi ales de Dumnezeu. Despre cum poți deveni crud, bun fiind, și cum poți deveni bun, rău fiind. E o poveste completă. Îți pune imaginația în funcțiune. Te mișcă din loc. Te pune la încercare. Te face să simți lucruri nemaiîncercate. (…) Să scriu despre viața lui Iona a devenit aproape o obligație. Misiunea mi s-a părut la fel de grea ca aceea pe care o primise de la Dumnezeu purtătorul de drept al numelui. Aveam nenumărate motive să n-o duc la bun sfârșit, să mă sustrag. La urma urmei, nimeni nu știa de ea, în afară de mine și, pesemne, de Dumnezeu. Am încercat și eu, la fel ca Iona, să fug în direcția opusă. (…) Însă nu, ideea mă urmărea oriunde mă aflam, ca ochiul lui Dumnezeu care vede totul. Și, din când în când, o altă scrisoare emailată: Dear Iona. La un moment dat nu m-am mai putut ascunde.” (pp.8-9)

Apropo de re-scriere, o concluzie care se poate trage este că e nevoie și de re-povestire (interesantă includerea în text a mai multor povestitori, din epoci diferite, sugerându-se astfel… binecuvântarea continuității: din epoca antică, prima povestitoare fiind chiar fata lui Iona, Esther, se ajunge și pe vremea lui El Greco, a revoluției franceze – era să spun Sade, revoluția Sade!, a ridicării turnului Eiffel (1887-1889), apoi 1929, în prag de secol XXI, 1999 mai exact, un fragment este din 02.02.2020!!!): „știi că istoria trebuie spusă mereu de două ori, ca să n-o mai uiți”, p.178, post-cartezian postulându-se opoziția (complementară, este drept!) rațiune-poveste:

„Să nu fim cârcotași, să ne bucurăm senini de basmul ăsta adevărat, că nu e nici pe departe sfârșit. Oricum, o să-ți spun ce s-a întâmplat așa cum mi s-a spus și mie, iar unde e loc gol și lucru de necrezut o să le acopăr cu închipuirea mea, că altfel, dacă totul trebuie explicat după rațiune, la ce bun să mai spui povești? Știi doar că viața nu e rațională și, din păcate, nici oamenii.” (p.179)

În altă ordine de idei, ca să ne apropiem, prevestind și noi, de un final oarecare, Ioana Pârvulescu este aici, nu știm cât de constant conștient, în căutarea inocenței… divinității. „Părerea lui Vlad” de pe coperta a IV-a a „Inocenților” poate confirma, măcar parțial, aceasta: „Inocența e singura cale prin care timpul devine reversibil.”

Mistic vorbind, este o poveste a Vechiului Testament repovestită ca în Noul Testament, capitolul „Iarta-mă!” (mai exact și următoarele care continuă sau întregesc rugăciunea, „Iarăși să se nască!” și „Glumesc, scumpa mea!”, pp.126-136) fiind unele dintre textele (lirice, dacă vreți) cele mai tulburătoare din literatura psalmică, „Iartă-mă!” fiind poate chiar capitolul cheie al cărții, romanului care are trei cărți, sic, apropo de inocența zeilor, fiind precedat de… pregătirea pentru rugăciune, din finalul capitolului „N-a văzut decât bezna”:

„Mult mai târziu, când plânsul i-a trecut fără să-i treacă și timpul odată cu lacrimile, după ce dormise fără să simtă odihna, fără gând, fără speranță, fără credință, a început să se roage totuși cu o putere pe care el, care știa ceva despre rugăciune, n-o mai cunoscuse niciodată. Trupul îi devenise atât de greu, de parcă de el s-ar fi agățat Dumnezeu însuși ținând în mână întreaga lume.” (p.125)

„S-a rugat de trei ori. Prima dată s-a rugat de dragul vocii…” (p.126)

Vocea, ținând cont de fapt că Divinitatea nu poate fi văzută, are importanța ei în roman, și ca „voce a vocii” pe care Iona o preia și o folosește, Cuvintele, pe lângă Nume (evident, Cuvintele fiind Nume!), existând câteva numeroase citate care ar putea fi folosite pentru a sublinia ideile, confesiunea lui Iona către Iacob, probabil tatăl natural, dar cunoscut ca unchi, când Iacob era deja bolnav grav, fiind de o însemnătate aparte, din mai multe puncte de vedere:

„Eu pot vorbi, dacă vreau, la fel ca toată lumea. Tac mult pentru că mi-e frică de ce se întâmplă când rostesc cuvinte. Aveam vreo doișpe ani când am observat prima dată că vorbele mele nu sunt la fel ca la alții. Mie îmi dădeau rod, așa cum rodesc semințele și din ele ies firișoare verzi pe care le poți apuca cu mâna sau așa cum se fac strugurii în via noastră din deal și îi poți mânca. Cuvintele mele făceau. Pe la paișpe ani mi-a fost milă de o fată, că era urâtă și toți îți băteau joc de ea, și i-am șoptit la ureche, fără voie și fără să știu de ce, Frumoaso!, ea a început să plângă, crezând că râd și eu de ea, dar apoi, după două luni, când se făcuse brusc o frumusețe, a venit, m-a sărutat și mi-a spus că eu o vrăjisem cu ce i-am spus. (…) Și tot așa, cuvinte pe care le aruncam din întâmplare deveneau realitate, fie că oamenii își dădeau seama de asta, fie că nu, fie că le adresam vorba lor, fie că o spuneam în treacăt și ei și-o însușeau fără ca eu să-i pot împiedica. Atunci am început să tac. Mi s-a făcut un fel de frică. Vorbele mele mă apasă. Cineva mi-a zis odată că au har. Cine-s eu ca să am dreptul să schimb prin cuvinte lumea, când mi se pare strâmbă? Și dacă cumva fac rău cu ele, crezând că fac bine? Dacă strâmb chiar eu lumea, crezând că o îndrept? Dacă distrug, crezând că repar?” (p.287)

Cuvintele Ioanei Pârvulescu fac și ele. Învie lumi (orașul Ninive, Gat Hefer, Galileea), învie oameni, timpuri, frumuseți! Prevestesc! Înving zeii timpurilor și apropie zeul care a învins istoria și Timpul!

Finalul „Inocenților” se potrivește de minune și „Prevestirii”, dar și acestui eseu de jazz critic fiction:

„Trecutul e scris cu cerneală simpatică. Ai nevoie de căldură ca să-i vezi literele reconturate, după ce multă vreme au stat ascunse ca și cum n-ar fi fost. Trebuie să-i apropii coala albă și întinsă de o flacără sau să sufli abur din propria gură peste el, pentru ca invizibilul să se transforme în vizibil și, încetul cu încetul, în fraze cu sens. Deși, de cele mai multe ori, câteva cuvinte esențiale rămân șterse, albe, loc gol și taină nedezlegată, cufundate pentru totdeauna în apele nemișcate ale timpului în care înotăm. Ale timpului în care ne înecăm.”

Dacă începutul cărții „În intimitatea secolului 19” este „Secolul 19 este o altă planetă”, la fel de bine se poate spune și despre „lumea lui Iona”: iar exploratorul nu strigă, precum un personaj al lui Conrad, „Oroare!”, acesta pierzându-se prin inima întunericului. Ci, doar, atenție să nu ne înecăm, totuși, în apele splendorii!

Inocența, ca și grația divină, ne răspunde sau nu!

„Îndrăzneala” Ioanei Pârvulescu de a dedica cartea… taților este demnă de dialogul profetului cu Dumnezeu, Creatorul! Și poate fi și o oglindă pentru „inimile netăiate împrejur”!

Așadar, scriitorul arheolog în Timp sapă, după cum se scrie în „Prolog în secolul 21”:

„Dacă aș continua să sap în timp, aș ajunge însă la părinții din părinți care au fost contemporani cu Iona.

Pentru scriitor, o mie sau două de ani sunt, vorba psalmistului, ca ziua de ieri, care a trecut: îi mătură ca pe-un vis.”

Da, personajul principal „normal” este Iona, fără nicio legătură literară cu Iona al lui Marin Sorescu, după cum recunoaște Ioan Pârvulescu într-un interviu, dar fiind „Acel” Iona, precum „Acea” Alice, din Vechiul Testament… Într-o vagă altă ordine de idei, „Acea Ioană Pârvulescu”, înghițită de Poveste, își scrie… un alt fel de exod literar (decât cel al retrăirii inocenței, „când se poate înota în timp și în timpuri fără să te îneci”; ori cel al trecerii dintre secolul XIX și XX), despre cum „binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.

O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.”

Desigur, „ultimul cuvânt l-a avut, ca întotdeauna, Dumnezeu.” (p.310)

Dar aceasta deja nu mai este altă poveste…

Și încă nu am spus nimic despre frumusețea poveștilor de iubire! Hannah și Sargina, ca două șoapte ale lui Dumnezeu!

Dar poate este momentul să ne re-întoarcem la re-citire, la re-scriere, deoarece…

La început a fost Inocența!

Inocența Cuvântului!

Prevestirea de Ioana Pârvulescu