Între iubirea de sine și iubirea celuilalt – DE PROFUNDIS la Teatrul Stela Popescu

Oscar Wilde a dat lumii literare (și artistice, deopotrivă) manifestul imposibil de ignorat și greu de uitat. De profundiseste manifestul care a schimbat principiile esteticii, a contribuit la dezvoltarea artelor și a permis scriitorilor să rupă niște bariere. Schimbarea de canon îl va așeza definitiv în galeria marilor scriitori ai sfârșitului de secol XIX; prețul plătit de el, ca persoană, devine cost inerent asumat schimbării însăși. Nu-mi propun aici nici o analiză privind schimbările generate de apariția De profundis, s-au scris studii serioase de-a lungul timpului pe această temă, în schimb reiterez un aspect foarte important când vine vorba despre spectacolul omonim intrat recent în repertoriul Teatrului Stela Popescu: în octombrie 2004, pe scena Teatrului Odeon, se juca premiera spectacolului regizat de Dragoș Galgoțiu, Portretul lui Dorian Gray, în care Răzvan Mazilu avea rolul principal. Un spectacol emblematic pentru istoria teatrului românesc, care s-a jucat mult timp cu casa închisă și care a avut parte de cronici de specialitate pe măsură. Revenirea lui Mazilu la textele lui Oscar Wilde nu e o surpriză și generează așteptări (foarte) mari. Dacă au fost satisfăcute sau nu aceste așteptări, rămâne la latitudinea fiecăruia, din punctul meu de vedere vorbim de două spectacole diferite ca formă, asemănătoare din punct de vedere estetic și inegale în ceea ce privește performanța actoricească.

Dar noi, cei ce trăim în temniță, și în a căror viață nu există evenimente, ci doar tristețe, suntem nevoiți să ne măsurăm timpul în suspine de durere și în amintirea momentelor amare. Nu avem altceva la care să ne gândim. (Oscar Wilde, De Profundis, Humanitas, 2017, traducerea Luana Schidu)

Teatrul Stela Popescu nu are o sală proprie de joc, la ora actuală, ceea ce este un dezavantaj, în mod evident, atât pentru trupa de actori, cât și pentru echipele tehnice. Răzvan Mazilu, cu ajutorul Oanei Micu, a transformat acest „handicap de creație” într-un avantaj, dând o identitate specifică spectacolului de la bun început. Se joacă exclusiv în Sala Oglinzilor de la MNAR, ceea ce înseamnă că scenografia ține, în primul rând, de elementele de identitate vizuală și arhitectură specifice locului. Pentru cine nu cunoaște foarte bine interioarele fostului Palat Regal, Sala Oglinzilor se află la subsol, în aripa dinspre Biserica Kretzulescu, în zona unde înainte era piscina. Scările monumentale de marmură și sala în sine introduc din start spectatorii în atmosfera fostelor săli de bal, acolo unde a ales Răzvan Mazilu să fixeze acțiunea. El a adaptat De profundis (eu am altă traducere decât cea folosită de el) și Oscar Wilde și eu însumi de Lord Alfred Douglas (ambele apărute într-un singur volum la Editura Herald în 2021, traducerea Anca Irina Ionescu) și așază trama în zona relației personale dintre cei doi, cu alte cuvinte expune relația de iubire dintre cei doi, trecând-o prin filtrele sociale ale epocii. O sală de bal grandioasă, cu o masă foarte lungă, decorată cu elementele decadenței estetice, în tonuri de roșu închis; în jurul ei, spectatorii asistă la una din cele mai tragice povești de iubire din toate timpurile, spusă când de unul, când de celălalt. O poveste în pași de tango, pasiunea fiind elementul central al întregii construcții, contorsiunile impuse de moravurile epocii și de atitudinea față de relație a celor doi fiind ingredientele cheie.

Zeii sunt ciudați. Nu doar din viciile noastre fac instrumente cu care să ne biciuiască. Ne distrug prin ceea ce este bun, blând, uman, iubitor în noi. Dacă n-ar fi fost mila și afecțiunea față de tine și ai tăi, n-aș plânge acum în locul acesta cunplit. (Oscar Wilde, De Profundis, Humanitas, 2017, traducerea Luana Schidu)

Fragmentele din scrisorile celor doi sunt scoase la vedere dintre pliurile feței de masă sau dintre buchetele de flori care decorează principalul element scenografic al spectacolului. Muzica de operă va însoți fiecare moment în parte, ariile alese fiind emblematice atât pentru istoria genului liric, cât și pentru povestea de iubire dintre Oscar și Bosie. Ascultând doar muzica și tot poți să-ți dai seama de nivelul de tragism atins de poveste. În timp ce ariile inundă sonor spațiul din subsolul muzeului, cei doi actori (și dansatorii) se mișcă în jurul mesei, dansează și dau voce rândurilor scrise. Poate că ar fi fost bine ca Bosie să nu fie acoperit de muzică în timp ce-și spune povestea, se pierde elemente importante din viziunea lui cu privire la relația cu Oscar Wilde. Chiar și așa, sunt câteva scene atât de încărcate emoțional, încât spectatorul se implică în poveste, devine părtaș, nu doar simplu martor. Chiar dacă poziția acestora în sală seamănă izbitor cu cea care a domnișoarelor și doamnelor care stau pe margine în așteptarea cavalerilor care să le invite la dans, în realitate tensiunea dramatică ridică cota spectacolului. Ariile din King Arthur de Purcell, Carmen de Bizet, Samson și Dalila de Saint-Saëns, Lakmé de Léo Delibes, Traviata de Verdi și Dido și Aeneas de Purcell impresionează până la lacrimi, mutând definitiv spectacolul în zona relației de iubire dintre cei doi și nimic altceva. Excelente partiturile vocale alese, reprezentative pentru istoria muzicii (Maria Callas și Luciano Pavarotti, Cu alte cuvinte, devin caduce discuțiile despre decadența epocii, manifestele literare și revendicarea locului în istoria literaturii.

Să fii absolut liber și în același timp total dominat de lege este paradoxul etern al vieții umane pe care-l realizăm în fiecare clipă; și asta, mă gândesc adesea, este singura explicație posibilă a firii tale, dacă există totuși o explicație pentru misterele profunde și cumplite ale unui suflet omenesc, una care să nu facă misterul încă și mai uimitor. (Oscar Wilde, De Profundis, Humanitas, 2017, traducerea Luana Schidu)

Asistăm la o poveste de dragoste tălmăcită de Răzvan Mazilu și reprodusă de acesta împreună cu Tudor Cucu-Dumitrescu. Un tandem roditor, funcțional, un tandem al suferinței și iubirii profunde, din care nu lipsesc trădările, neînțelegerile și fricile. Un tandem al detaliilor care trădează așteptări neîmplinite, dureri și mici victorii; gesturi subtile, pași hotărâți, costume care pun în evidență contorsiunile sufletului. Tudor Cucu-Dumitrescu se dovedește a fi partenerul ideal pentru Răzvan Mazilu și reușește să mențină atenția publicului asupra lui de la primul pas și până la final. Cum ajung cei doi să iasă din drama personală și să intre în istorie, iată unul din aspectele pe care Mazilu a vrut să le evidențieze. Povestea nu le mai aparține protagoniștilor, din momentul în care spectatorii devin părtași la suferințele celor doi. Cei doi pleacă din sală spre lume, ducând cu ei tragicul poveștii și lăsând în urmă spaimele vinii de a iubi și a fi iubit.

Orice omagiu e încântător pentru un artist, și de două ori mai dulce când e adus de tineri. Laurii se ofilesc când sunt culeși de mâini îmbătrânite. Doar tinerețea are dreptul să încununeze un artist. Acesta e adevăratul privilegiu de a fi tânăr; de-ar ști tinerii asta! Dar zilele decăderii și infamiei sunt diferite de cele ale măreției și faimei. Încă n-ai învățat că Prosperitatea, Plăcerea și Succesul pot avea o suprafață aspră și o consistență comună, dar Suferința este cea mai sensibilă dintre creații. Nimic nu tresare măcar în lumea gândurilor și a mișcării fără ca Suferința să vibreze într-o pulsație cumplită și superbă. Foița de aur subțire și tremurătoare ce consemnează direcția forțelor pe care ochii nu le pot vedea e grosolană în comparație cu ea. Este o rană ce sângerează la atingerea oricărei mâini în afară de a Iubirii, și până și la aceea trebuie să sângereze din nou, chiar dacă nu de durere. (Oscar Wilde, De Profundis, Humanitas, 2017, traducerea Luana Schidu)

De profundis rămâne unul din cele mai puternice texte scrise vreodată. Oscar Wilde și-a asigurat cu scrierea acestuia rolul de reformator, deși pe el l-a interesat mai puțin acest aspect. De profundis, spectacolul conceput de Răzvan Mazilu și pus în scenă împreună cu Tudor Cucu-Dumitrescu este despre iubire și rostul ei într-o lume alienată, în care fricile devin covârșitoare. Un spectacol al luminii (lighting design, Costi Baciu) care poartă cu ea peste tot în lume vestea că dragostea va învinge, orice ar fi.