„Întoarcerea huliganului” de Norman Manea

Nebunii lucizi, atât de puțini printre noi, refugiați de nebunia realității în care existăm, de ridicolul acestei nebunii, în luciditate anebună, conștientă, asumată a Creației, a vocii dinlăuntru, a neputinței exprimate, a unicei posibilități. Ce să ne facem cu ei, noi, cei rămași în Realitatea Oarbă? Căci trebuie neapărat să acționăm, ca să rămânem în acord cu toate regulile Realității: să-i etichetăm, deci, să-i categorisim și să le răstălmăcim spusele. Și, da, să nu cumva să reflectăm asupra celor aflate de la ei, niște nebuni, rupți de realitatea cea dătătoare de viață. Ei nu au de spus nimic util despre realitate, noi nu avem nevoie de elucubrații demente, hăul e prea mare, punțile prea fragile, Realitatea prea solicitantă pentru a interpune, între Acțiune și Realizări, Gândul.

Așa ajung nebunii lucizi să respire aerul infect al realității, din care să-și adjudece nebunia și să hrănească spiritul, adevărul, morala și ideea.

Norman Manea, cel ghiftuit din plin de activitatea realității, o redă posterității, încătușată în lanțurile gândului, dar eliberată de măști, în romanul autobiografic Întoarcerea huliganului. Deportat, în 1941, la numai cinci ani, într-un lagăr de concentrare din Transnistria, de către regimul antisemit al lui Antonescu, persecutat și de veșnic-suspiciosul regim socialist, autoexilat apoi, în 1986, în SUA, autorul este o victimă prea evidentă pentru a fi iertat pentru acest păcat și pentru a fi redat publicului într-o alură favorizantă, de către comunitatea intelectuală post-comunistă. Ce ușurare! Numai astfel putem să-l recuperăm din opera-i fără să ne simțim datori în a-l onora. A intrat în gura lumii intelectuale românești prin articolul Felix culpa (publicat inițial, în 1991, în SUA; abia apoi, în 1992, în România), în care vorbește despre antisemitismul lui Mircea Eliade, în cel mai nepotrivit moment, acela în care cultura română acoperea, rușinată, cu voalul tăcerii, perioadele de izbucniri rasiste și de luptă de clasă, și-și recupera liderii spirituali, printre care și Eliade. De cealaltă parte, Occidentul nu înceta să-l premieze pentru opera sa, tradusă, din română, în peste 20 de limbi, iar însuși autorul nu înceta să scrie în limba sa, limba care l-a găzduit, limba română – cutezanță care doar amplifica păcatul trădătorului.

Romanul autobiografic nu-l absolvă de vinile înfierate, ci doar potențează autoînvinuirile protagonistului, restabilește relațiile dintre vitregiile sorții și insolubilitatea intelectualului, dintre rolurile oferite de realitate și lipsa de talent cu care au fost jucate, dintre așteptările lumii din afară și impermiabilitatea lumii dinăuntru, dar și dintre propriul sine și nălucile care îl vizitează.

Huliganul hulit se întoarce, nu, nu acasă, ci în țara care l-a găzduit până la definitiva sa strămutare în domiciliul permanent – limba, domiciliu care nu se împăca, în cazul lui, cu pământul care l-a născut. Se întoarce, așadar, în România, pentru a se vindeca de trecut, întoarcere acceptată și trăită nu ca pe un act de curaj, ci cu un scepticism împovărător, ca pe un act care trebuie consumat, după mai multe amânări, cu resemnare și, cine știe, poate cu izbăvire. Nu pământul, ci mormântul îl cheamă. Mormântul mamei, singura din familie înrădăcinată de către moarte în pământul care nu i-a acceptat, nici pe el, nici pe ai săi, cât au fost locatarii de drept ai lui. Mormântul îl cheamă, dar conștiința nu-i dictează obligația întoarcerii; prietenii au păreri împărțite: să se vindece prin vizitarea Patriei sau să nu-și răscolească, inutil, vechile răni, dar decizia ajunge să nu mai poată fi amânată din cauza obligației de a găzdui pe Maestrul Leon, dirijorul care l-a rândul său i-a fost gazdă în Patria împrumutată, și care îi cerea de mult timp să-l însoțească în România.

Între decizie și întoarcerea nemijlocită se instalează un lung monolog interior care reactivează amintirile trecutului – inițierea-deportare în Transnistria, revenirea, la nouă ani, avântul comunist, dezamăgirea, „căldurile” tinereții, eschivarea de la destinul scriitoricesc prin studiul și practicarea ingineriei, în sfârșit, înrolarea în rândul nebunilor, prin obținerea unui certificat de boală de la psihiatru, care îl absolvă de profesia în care nu se regăsea, pentru a se dedica scrisului.

Nu doar autorul, ci toți cei prinși în capcana acestei perioade, sunt, deopotrivă, victimele istoriei în care trăiau și la urzirea căreia participau:

«Nu prea mai avea importanță unde și sub ce mască se ascundea „însoțitorul”sau cei care îi preluaseră misiunea, de vreme ce supravegheați și supraveghetori păreau, până la urmă, la fel condamnați, în fundătura care le otrăvea zilele.».

Astfel, romanul nu judecă și nu condamnă; asistă doar la un trecut devenit ficțiune. Din această ficțiune s-au teleportat însă, neatinse de scurgerea evenimentelor, closetele-martori, closetele-portrete ale timpurilor care își schimbă măștile, dar prea puțin esența, decor balzacian demn de o țară-Goriot, ce a înmagazinat durerile și frustrările, minciunile și uneltirile, bucuriile și speranțele condamnaților Patriei; aceleași closete peste tot, la Donna Alba,

„Lumina incertă a becului minuscul mi-a descoperit un soi de magazie. Valize uzate, mături, perii, scaune prăfuite, haine vechi, lighene găurite și pălării arhaice, gulere de blană, dosare, pantofi demodați […] Ceramica bătrână a closetului, capacul stricat, pardoseala cenușie și pereții cenușii, rama învechită a ferestrei, găleata și cârpele”

și la prietenul Liviu Obreja

„Țevi ruginite, lanțul de WC ruginit, aparatul de ras bătrân, prosopul mototolit”.

Din anticamera reîntoarcerii până în ultima zi a vizitei în Patrie, același decor – „feerie și fecale”.

Permanența decorului nu contrastează cu schimbarea regimurilor, ci, dimpotrivă, simbolizează continuitatea lor. Schimbarea la față nu mai impresionează și nu mai înșeală pe nimeni, doar ascuțirea metodelor doare și scârbește:

„Soluția finală a Führerului nu depindea de ceea ce gândeau insectele condamnate la dispariție. Nazismul și-a definit clar proiectul, și-a ținut promisiunile, și-a răsplătit fidelii, și-a anihilat victimele fără ezitare, fără să le ofere alternativa convertirii sau minciunii.

Prin contrast, comunismul fericirii universale încuraja sau impunea convertirea, minciuna, complicitățile, își asasina până și fidelii. Poliția gândirii, esențială sistemului, impunea adevărul care slujea Partidului. Între promisiune și realitate, mereu mai ireconciliabile, operau suspiciunea, pervertirea și spaima”.

Și, însfârșit, „eliberarea”, la fel de perfidă:

„Persoane care n-au făcut porcării sub dictatură s-au trezit, după 1989, dezgustați de mascarada democrației, de retorica Occidentului și de graba cu care fiecare oropsit dorea să se impună, nu prin carnet de partid, de data asta, ci prin contul de la bancă”.

În acest univers delirant și ostil, nu există refugiu, nici măcar în exil. Îndoiala părăsirii țării, ca și îndoiala revenirii, nu este suplinită de împlinirea de pe alt tărâm: străin aici, străin acolo, intelectualul își găsește domiciliul permanent în Limbă:

„Găsisem, iată, în cele din urmă, adevăratul domiciliu. Limba promite nu doar re-nașterea, ci și legitimarea, reala cetățenie și reala apartenență. A fi exilat și din acest ultim refugiu înseamnă cea mai brutală des-centrare, arderea care atinge miezul însuși al ființei”.

Întoarcerea huliganului este o carte densă și gravă în care destinul europeanului de est de sub regimurile dictatoriale este ilustrat prin prisma intelectualului devenit vestic, dar care nu va putea să se descotorosească de urmele acestor regimuri niciodată.

Întoarcerea huliganului de Norman Manea