Încă de când am aflat programul vizitei mi-am afirmat interesul crescut pentru programele destinate copiilor, voiam să-mi confirm ce știam: locul și importanța acordată educației artistice în Suedia. Să nu uităm, suedezii citesc mult, au muzicieni de top, artiști plastici respectați și recunoscuți peste tot în lume, o viață culturală intensă, toate acestea la o populație ce nu trece cu mult pragul celor zece milioane. Este adevărat, au și o economie foarte dezvoltată, un regim politic stabil și un respect pentru mediu și biodiversitate care se reflectă în calitatea vieții și ajută considerabil dezvoltarea oricărui program cultural.
credit foto Cristina Bobe
În a doua zi a vizitei la Nationalmuseum Stockholm, din discuțiile purtate cu Helena Sjödin Landon și Maja Witt am aflat o mulțime de detalii cu privire la programele culturale dezvoltate de muzeu, ca o prelungire firească a expozițiilor (permanente și temporare) propuse de instituție. Toate fac parte din acel proces mai amplu despre care se vorbește mult prea puțin în România: demuzeificarea. Fiind zi de vizită pentru public am observat afluența mare a acestuia, oameni veniți singuri sau în grupuri organizate, străini sau localnici și, cel mai important pentru mine, copii și adolescenți. Toți erau primiți cu multă bunăvoință de angajații muzeului, supravegheați de la distanță, astfel încât să nu se simtă stingheri. Am constatat, pentru a nu știu câta oară, ce înseamnă să ai lumină naturală într-un muzeu. Cu două curți interioare, Nationalmuseum beneficiază din plin de beneficiile acesteia, o compensare parțială a faptului că aici vara este foarte scurtă. Cu indicatoare foarte vizibile, dar deloc deranjante din punct de vedere estetic, n-ai cum să te rătăcești prin muzeu, deși interiorul este foarte generos (când te uiți de pe malul apei la clădire, nu pare deloc așa).
Colour! An exhibition for children and their curious grown-ups (21 februarie 2026 – 12 august 2029) este expoziția unde chiar mi-am lăsat copilul din mine să zburde în voie. Una din cele mai bune expoziții interactive gândită special pentru copiii de la 6 ani în sus, în care îmbinarea culoare-formă-sunet capătă valențe neașteptate. Un spațiu relativ mic (în raport cu restul sălilor de expoziție din muzeu), gândit integrat de curatoare împreună cu un light designer, în care copiii să fie încurajați să afle cât mai multe despre culori: cum apar, din ce surse, ce înseamnă pigmenți naturali și cum se combină acestea/aceștia, cum se cântăresc pigmenții și cât de mult contează proporțiile în amestec, ce emoții declanșează o culoare etc. Intrarea în expoziție se face, cum altfel, printr-o cameră albă, dar unde variază texturile, astfel încât copiii sunt încurajați să pipăie și să-și pună întrebări. Tot aici se joacă cu umbrele create de diverse surse de lumină. După aceea intră în cele trei camere – galbenă, roșie și albastră, pentru a explora diversele emoții stârnite de prezența acestora. Ce e interesant la aceste camere: designul diferă și este pus în deplin acord cu tipul de activitate: în camera galbenă e un adevărat spațiu de joacă, în cea roșie e un labirint de draperii și perdele, din care pare că nu mai ieși niciodată, iar în cea albastră e un perete ciruclar, pictat cu frescă ce descrie un apus în Stockholm; aici ești invitat, la propriu, să stai jos, pe o blană albastră, încurajându-se astfel meditația. Pe lângă cele trei camere sunt și cele destinate cunoașterii științifice, unde pigmenții și formele geometrice de diferite culori sau diafragmele colorate pot servi foarte bine ca materiale didactice pentru o oră de fizică, chimie și chiar geometrie. Am ieșit din expoziție cu sentimentul că viitorul poate să fie alfel decât sub dictatura inteligenței artificiale; chiar dacă pentru asta e nevoie de cât mai mulți oameni ca Helena Sjödin Landon, care nu doar că a gândit expoziția, dar a știut și să pledeze pentru astfel de forme de interactivitate, semn că principiile pedagogiei nu-i sunt străine deloc.
Spațiile dedicate studiourilor pentru copii sunt izolate, la parter, din motive de igienă, înainte de orice, dar și pentru că aici copiii sunt încurajați să se folosească de toate simțurile, să atingă, să pipăie, să lucreze cu diverse materiale, ceea ce justifică prezența halatelor (așezate pe mărimi în cuiere!) și a chiuvetelor. Despre aceste ateliere ne-a vorbit cu pasiune Maja Witt, ea însăși artistă, iar la momentul vizitei în cele două spații erau două grupe de vârste diferite; în primul studio erau copii de gimnaziu, încurajați să folosească tehnica colajului pentru a realiza portrete (copii infidele ale celor aflate în galeria muzeului). În cel de-al doilea studio, adolescenți de liceu se jucau cu culorile, combinând și realizându-și propriile creații. Însoțiți de cadre didactice și ajutați de oamenii locului – angajați sau colaboratori (regim part time sau voluntariat), copiii sunt încurajați să-și dezvolte interesul pentru artă. Familiile cu copii au parte de programe special gândite pentru ei, ateliere la care pot participa inclusiv bebeluși de câteva luni, în care se pune accentul pe explorarea cu toate simțurile; cei mici pipăie și gustă culorile, provenite din diverse surse, se joacă cu culorile etc. Un aspect deloc secundar: atelierele desfășurate în aceste studiouri costă, sunt plătite de școli și participanți, iar sprijinul comunității locale este încurajat și binevenit oricând; spațiile sunt dotate cu toate materialele consumabile necesare (aflate pe rafturi în cantități deloc neglijabile), iar folosirea acestora nu e condiționată decât de regulile specifice unui proces educativ atent dirijat. Vizita în aceste studiouri mi-a adus aminte de atelierele la care mergeam cu fiica mea, când era foarte mică; am mers cu ea în câteva muzee din București – Antipa, Zambaccian, MNAR etc. – și peste tot am avut parte de ateliere foarte bine organizate, cu pedagogi și artiști care știau ce aveau de făcut și, mai ales, cum să facă. Ce le lipsește acestor ateliere ține exclusiv de partea de consumabile și adesea spațiile propuse pentru găzduire sunt improvizate, nicidecum gândite special pentru astfel de activități. Aici cred că e una din direcțiile cele mai suferinde din cadrul programelor educative propuse de muzeele din România și cred că s-ar schimba multe în acest sens, dacă și legea ar fi schimbată în puncte esențiale (dar despre asta vorbim altă dată).
Ziua am încheiat-o cu o discuție cu Lena Eriksson despre promovarea și marketingul activităților Nationalmuseum Stockholm, cu accent pe digitalizare, ca demers specific de atragere a publicului de vârste diferite. Specialiștii muzeului trebuie să țină cont de turismul cultural, conservarea și promovarea valorilor istorice și culturale și planul de urbanism, mai ales atunci când activitățile muzeului au loc și în alte locuri decât sediul acestuia, toate acestea fiind adevărate provocări când trebuie gândit un proiect de promovare pe termen lung. Accentul cade pe specificul local, pentru că efectele globalizării se resimt și nu sunt din cele mai bune, iar viitorul pare indecis, pentru că asaltul inteligenței artificiale și a tehnologiei pare greu de stopat.
În loc de concluzii: mi-am adus aminte de metoda pălăriilor gânditoare și regret că n-am ocazia să o aplic la o oră susțină în spațiile expoziției Colour! An exhibition for children and their curious grown-ups. Mi-aș dori mult mai multă implicare din partea comunității locale și a instituțiile statului în dezvoltarea programelor culturale propuse de muzeele din România, astfel încât parteneriatele cu școlile să fie reale, nu doar simple vizite în timpul celebrei de acum „Săptămâna Altfel”.
Mulțumesc, Ioana Zamfir (Muzeul Național al Hărților București), pentru cum ai coordonat această mobilitate Erasmus+ learning agreement – Learner mobility in adult education.
