„Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie”. O analiză

Anca Vasiliu este director de cercetare la Centrul de cercetare Léon-Robin despre gândirea antică, Universitatea Paris-Sorbonne. De-a lungul carierei sale, a publicat numeroase studii tematice și monografice consacrate filosofiei antice și târzii. În 2022, Anca Vasiliu a primit Marele Premiu de Filosofie al Academiei Franceze pentru întreaga sa operă. În 2012, publica Image de soi dans lʼantiquité tardive, lucrare tradusă anul trecut de Mihaela Voicu la Editura Spandugino cu titlul Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie, o carte monumentală despre raportarea la sine și conturarea alterității în ultimele secole ale lumii antice.

Cartea de față este structurată în patru studii intitulate: Oglinda: lecția lui Apuleius (de la oglinda sofistă la imaginea lăuntrică), Contemplarea sau legătura nevăzută după Plutarh și Plotin, Rușinea trupului și autoportretul sufletului, Imaginea-amprentă și portretul, patru teme de gândire majore în filosofie. Despre felul în care au fost scrise, Anca Vasiliu afirmă că:

aceste patru studii au fost concepute separat. Toate se înscriu într-o reflecție dezvoltată de-a lungul mai multor ani în jurul întrebărilor despre identitate, despre ceea ce este propriu, despre imaginea pe care ne-o facem despre noi înșine, plecând de la trup, de la anumite aspecte vizibile ale acestuia și de la anumite acțiuni ale lui reflectând opțiunile din viața sa.

Studiile reunite în acest volum nu își propun o soluție definitivă a reflecției asupra identității și sinelui în perioada de timp anunțată încă de la început, ci mai degrabă să deschidă un cadru fertil pentru alte posibile cercetări pe marginea acestui subiect vast și complex, în același timp. Demersul autoarei se sprijină pe lectura atentă a textelor și autorilor clasici, urmărind configurarea unei perspective multiple asupra temei: o analiză care pornește din interiorul epocii studiate și se prelungește către interogațiile contemporane. În acest fel, cartea devine o demonstrație a faptului că marile întrebări privind cunoașterea omului își au rădăcinile în filosofia antică. Astfel, autoarea își propune și reușește în cuprinsul lucrării sale să răspundă unor interogații cu multe nuanțe, cum ar fi:

de ce particularul nu se închide în identitatea cu sine, ci, dimpotrivă, ne permite să gândim unitatea cu universalul în fiecare ființă vie? Mai mult, cum ne permite să gândim această unitate fără a ne pierde în ea, păstrându-ne în același timp singularitatea și arătându-ne astfel celorlalți, unici, dar recognoscibili? Cum de individul poate sesiza în sine relația sa intimă căruia îi aparține?

și mai sunt multe altele. În fond, privirea spre sine și maniera în care ne văd ceilalți este o preocupare veche, de când oamenii au început să se perceapă ca ființe individuale. În acest fel, imaginea sinelui apare în prezenta operă a Ancăi Vasiliu împărțită pe două paliere analitice, expresie a unei duble puteri: cea a singularității […] și cea care provine din cunoașterea legăturii cu universalul genului sau al speciei. Alter egoul identității este alteritatea, identificată sub două forme: una imanentă […], cealaltă transcendentă. Primele două studii se raportează la texte fundamentale din secolele al II-lea și al III-lea, iar ultimele două studii se bazează pe texte fundamentale din secolul al IV-lea și vom identifica fragmente din operele lui Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa.

Anca Vasiliu propune, ca schemă de lectură și interpretare a volumului, dispunerea celor patru studii ale sale în colțurile unui pătrat, o formă desenată armonios, al cărei centru va rămâne gol, după ce în fiecare colț se vor regăsi următoarele: oglindirea, contemplarea, numele și imaginea de sine sau amprenta. Centrul gol nu reprezintă o absență, ci un spațiu simbolic destinat unicității fiecărei ființe, imposibil de determinat în afara propriei identități.

Primul capitol intitulat Oglinda: lecția lui Apuleius (de la oglinda sofistă la imaginea lăuntrică) aduce în atenția cititorului un personaj foarte interesant al Antichității târzii, pe Lucius Apuleius Platonicus despre care aflăm că este un intelectual african de la jumătatea secolului al II-lea (123/125?-170?), originar din Madaura, colonie romană situată la hotarele Numidiei și Getuliei. Acesta s-a format la Atena, devenind un filosof, retor și scriitor de valoare incontestabilă și reclamându-se sus și tare din tradiția lui Platon. O parte din opera sa a fost tradusă și în limba română, iar cea mai citită rămâne Măgarul de aur. Apuleius se găsește în mijlocul unui scandal de mari proporții fiind acuzat că a sedus o văduvă bogată prin intermediul magiei, mai ales după ce asupra sa s-a găsit un obiect despre care se credea că nu avea ce să caute la un bărbat, o oglindă, laitmotivul acestui prim studiu. Procesul aduce în atenție esența problematicii filosofice: cum este văzut și receptat Apuleius pe de o parte de comunitatea acuzatoare, iar pe de altă parte, de cei care îl judecă? Cum se conturează imaginea sa de sine în raport sau chiar în antiteză cu alteritatea? Astfel, prima pe care o apără Apuleius este filosofia, într-un context în care mărturia despre sine este folosită ca pretext pentru un elogiu adus filosofiei. Prin pledoaria sa, acuzatul acaparează și poziția de avocat, retorul și filosoful din el își dau măsura talentului. Pe Apuleius, filosofia îl salvează, în timp ce pe Socrate l-a dus la pieire, însă lecția lui Socrate își are și ea rolul în această nouă aventură a logosului. În aceeași măsură, prin discursul său și felul în care alege să se apere prin și cu ajutorul filosofiei, Apuleius produce o schimbare fără precedent: discursul filosofic poate coborî în cetate, logosul destinat elitei poate fi rostit în agora și celor a căror natură este aceea de a aclama fără a deține finețea reflecției.

Într-un cuvânt, dacă există o «inovație» din partea platonicianului latin din veacul al II-lea în raport cu asemenea modele ale genului, aceasta constă în a arăta că, în vremea sa, apărarea filosofiei nu mai este o problemă rezervată sferei politice sau o problemă de doctrină din școală care nu-i angajează decât pe «profesioniștii» meseriei, ci ea trebuie să se desfășoare mai degrabă – și, din nou, la fel ca în străvechea Cetate greacă – în «viața socială», declarând război opiniei comune și denunțând percepției filosofiei drept o meserie vicleană și primejdioasă pentru viața unui individ obișnuit.

În economia procesului, oglinda ocupă un loc central: obiectul pe care acuzatorii îl consideră nepotrivit pentru un filosof, pentru un om al învățăturii. Rădăcinile acestei suspiciuni sunt vechi și se leagă de tradiții mitologice și oniromantice străvechi care asociau oglinda cu practici ambigue sau chiar malefice. În acest context, simpla ei posesie de către Apuleius marchează și o ieșire din tipar care, în mod evident, contravine cutumelor, mentalităților, obișnuinței, deci are menirea de a atrage atenția, de a speria. Din perspectivă filosofică, funcția oglinzii este mai profundă: ea revelează nu doar aparența, ci și ceea ce scapă privirii imediate, sugerând existența unui nivel nevăzut al ființei. Oglinda nu reflectă doar forma exterioară, ci și dorințele, punând în tensiune ființa și aparența. Mai departe, în cultura medievală, modernă și contemporană, raportarea la acest obiect nu s-a schimbat radical, iar aici referirea nu se face la perspectiva științifică. Oglinda apare în povești ca un obiect vorbitor, dar și acoperită în ritualul morții și al înmormântării. Concluzionând,

oglinda este instrumentul esențial al armoniei dintre interior și exterior și deci al echilibrului perfect ce trebuie găsit între ceea ce se vede, pe de o parte, precum fizionomia și, pe de altă parte, cauzele, precum gândurile, afectele și pasiunile, care sunt vizibile doar prin efectele lor.

Contemplarea poate fi definită ca acțiunea prin care identitatea și alteritatea sunt exprimate simultan. Pentru a înțelege și mai bine complexitatea acestui act, Anca Vasiliu propune o privire comparativă la textele lui Plutarh și lui Plotin. Astfel, apar trei acțiuni esențiale: imitația – asemănarea – contemplarea, toate considerate a fi înscrise în natura sufletului. Ceea ce îi leagă pe cei doi autori antici este referința lor platoniciană, chiar dacă Plutarh […] se află și în contact cu doctrinele stoice și epicureice, în timp ce, pentru Plotin, Platon este un interlocutor peste veacuri, un spirit cu care Plotin dialoghează fără întrerupere. De asemenea, nuanțele celor două raportări la procesul contemplației se trasează cu ușurință: pentru Plotin, a contempla înseamnă a purta cu sine «totul» și «rațiunea totului», în vreme ce Plutarh oferă o perspectivă etică și politică. Însă, privind actul contemplației mai târziu, în secolul al IV-lea, iar autoarea îl ia ca exemplu pe Evagrie, călugăr-filosof din a doua jumătate a secolului al IV-lea, acesta identifica două feluri de contemplare: unul «manifest și dens», celălalt «inteligibil și spiritual».

În al treilea studiu, Anca Vasiliu oferă un spațiu necesar de reflecție asupra dualității trup-suflet, vizibil și imagine, pe care le distinge prin impunerea unui regim lingvistic asupra experienței vizuale. Accepțiunile vizibilului sunt clare: vizibilul ca sens imediat, vizibilul care dezvăluie ceva despre sine și vizibilul vorbește imediat ochiului. Însă între cele două paliere, vizibil și imagine, un rol esențial îl joacă autocunoașterea, dar și elementele care definesc, în fapt, o ființă omenească, precum: sufletul, gândul, virtuțile, voința, judecata, partea nevăzută. Pentru a face inteligibil raportul ce este, ce se vede, autoarea ia exemplul împăratului Iulian, rege și filosof, care îi ordonă unui pictor să îl picteze așa cum m-ai văzut, un ordin ambiguu, chiar imposibil de îndeplinit. Portretul oficial al oricărui om în poziția sa cuprindea elementele definitorii ale statutului, dar care nu îi mai sunt suficiente împăratului, ci dorește reflectarea unei alte identități, cea nevăzută sau nestandardizată. În acest punct al analizei, apare un concept esențial – prosôpon, termen care desemnează și masca, și rolul. Așadar, un termen care acoperă și ceea ce se vede clar, dar și ceea ce se află în spatele primei vederi. Astfel, identitatea și alteritatea nu mai sunt așezate pe paliere ontologice distincte, ci una în reflexia celeilalte. Pictorul avea nevoie de mai mult decât de talentul artistic, de un fin talent de a pătrunde masca împăratului Iulian pentru a ajunge la esență.

Referitor la problematica vizibil-imagine, Grigorie de Nyssa cuprinde în scrierile sale

trei afirmații paradoxale: a) numai omul pare a avea dreptul la imagine; b) omul posedă o fire și un trup care sunt după chipul aceluia cu care omul împărtășește ceea ce arată această imagine; c) doar existența îi aparține omului într-o manieră proprie, nu natura, nici imaginea sa.

Mergând mai adânc în profunzimea lucrurilor și pătrunzând în sfera religiosului, apare imaginea sub forma icoanei – o abordare universală a persoanei prin aceeași identitate. Iar în urma imaginii rămâne amprentă, ca dovadă a existenței sale. Raportările diferite la imaginea religioasă au dus la izbucnirea iconoclasmului în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în Imperiul Bizantin. Anca Vasiliu amintește, în spațiul bizantin, despre mandylion (pânză întipărită) și imagine-portret (chipul lui Hristos).

În Radiografii finale, autoarea sintetizează palierele supuse analizei în cartea sa și reamintește de autorii antici care, prin textele lor, au ajutat acest demers exigent. De la Apuleius la Plutarh și Plotin, de la Porfir la împăratul Iulian, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, unii din secolul al II-lea, alții deja din secolul al IV-lea, au fost preocupați de imagini ale sinelui în vremurile în care și-au scris opera. Chipurile omului, reflectarea lor, imaginea și vizibilul, imaginea și amprenta, trupul și sufletul, identitatea și alteritatea, tot atâtea teme majore care au preocupat și continuă să preocupe pe marii gânditori.

Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie se impune drept o lucrare de referință pentru a înțelege profunzimea intelectuală a acestei epoci, dar și pentru comprehensiunea în care arta și reflecția asupra imaginii au evoluat în perioadele ulterioare. Demersul Ancăi Vasiliu este unul de o rigoare și o amploare care vor fi greu de egalat.

Imagini ale sinelui în Antichitatea târzie de Anca Vasiliu