Iarna lui Isidor. Lecţia de citire

Am trecut de curând pe lângă nişte colivii în care se agitau, guralivi, nişte papagali. Şi m-am gândit imediat ce ar fi făcut Isidor, dacă ar fi văzut cuştile, cum şi-ar fi chemat el în ajutor prietenii şi ar fi pus împreună la cale o mare evadare.

Cei care au citit deja O vară cu Isidor ştiu că Serena, o adolescentă, l-a eliberat pe condorul Isidor de la grădina zoologică şi, ajutându-l puţin să îşi recapete instinctele necesare în libertate, l-a lăsat la Sinaia şi s-a reîntors acasă, în Bucureşti.

Dar şi aceia care nu ştiu încă ce deştept este acest personaj înaripat se vor bucura fără probleme de peripeţiile sale iernatice. Condorul trece printr-o criză de identitate, în perioada de adaptare la viaţa sălbatică. Nu-i este uşor, rămas singur, la început, dar ştie să-şi fixeze priorităţile: mâncare, adăpost, dor – aproape toată piramida lui Maslow, dacă ţinem cont că personajul dovedeşte din plin şi ingeniozitate.

Pentru foarte scurt timp, Isidor îşi plânge de milă, apoi ia măsuri. Găseşte căsuţa din copac, ca adăpost provizoriu, şi se decide să îi fixeze şi un număr, ca pentru o adresă adevărată – 7. Şi nu e chiar un condor solitar. Îi vin în ajutor (şi îi devin prieteni) un corb, o bufniţă şi un căţel, toţi un pic amatori de cafea şi de discuţii filosofice, pregătiţi să accepte că timpul trece în ritm diferit pentru fiecare. Trebuie să treci la fapte, să nu-ţi rămână visurile neîmplinite. Aşa se face că Isidor „redescoperă gustul copilăriei” – aflaţi singuri, dragi cititori, ce-ar putea să însemne asta.

Foarte simpatică şi plină de emoţii este incursiunea matinală a lui Isidor, aflat în căutare de delicatese, în sala de mese a unui restaurant cu pretenţii. Aproape toţi cei aflaţi acolo, oameni ocupaţi, privesc în ecrane sau privesc în gol, deci nu-l observă pe Isidor, care, oricum, e deghizat. Totuşi, un copil îl vede şi se străduieşte să le spună tuturor că la o masă, retras, stă un vultur care ciuguleşte elegant dintr-un corn cu ciocolată.

Şi mai interesantă este pagina în care Isidor parcurge atent informaţiile dintr-o enciclopedie, volum care îi e de folos în mai multe împrejurări. Vrea să ştie mai multe despre corb, al cărui grai Isidor îl înţelesese perfect. Corbul i se pare lui Isidor un tip distins, motiv să-şi dorească să-l aibă în preajmă. Răsfoind enciclopedia până ajunge la capitolul dorit, Isidor citeşte întâi cu atenţie fiecare enunţ, apoi reflectează la ceea ce a citit. Iată o adevărată lecţie de înţelegere a unui text:

„Creierul corbului este unul dintre cele mai mari creiere pe care le are vreo pasăre.

Uau, deci este deştept!

Corbii au capacitatea să rezolve probleme. Se pricep să înţeleagă situaţii. Ştiu să imite.

Stai, stai! Să rezolve probleme? Da, uite, problema mea cu mâncarea era şi problema lui, el rezolvase două dintr-o lovitură, de fapt. Cine ştie de ce mai era în stare păsăroiul ăsta deştept!

Mai departe, articolul insista, explicând cum se pricep corbii să imite.

Pot imita sunete din mediul lor, printre care şi limba oamenilor.

Cum, cum? Am recitit. Treaba asta părea incredibilă, dar era scrisă negru pe alb. Păi, asta era ceva foarte interesant. Eu ştiu să citesc, el ştie să vorbească omeneşte? Ce aliat minunat îmi făcusem fără vreun mare efort!

Pentru procurarea hranei, corbii se asociază adesea cu alte animale.

Aşa e! am exclamat. Eram atât de încântat, încât îmi venea să bifez pe foaia din carte: corect.

Depozitează surplusul, ascund de alţi corbi.

Corect din nou! Şi al meu a zis că fără prieteni, doar cu nevasta şi, cel mult, cu copiii. Însă venise şi a doua oară tot singur.

În continuare apărea ceva foarte bizar.

Se ştie că aceste psăăsri fură obiecte strălucitoare pentru a impresiona alţi corbi. Sunt foarte curioşi şi interesaţi de lucrurile noi şi simt o atracţie deosebită faţă de obiectele luminoase şi rotunde.

Aha!… Aici am căzut pe gânduri şi doar lumina din ce în ce mai slabă m-a făcut să mă scutur şi să mă grăbesc să termin de citit. Să parcurg măcar o dată toată informaţia până la capăt. Puteam să revin oricând îmi doream.

Au un comportament jucăuş. Se aruncă în nămeţi doar pentru a se distra.

Zău? Eu nu mi-l puteam imagina pe corbul meu sobru şi elegant făcând una ca asta. Dar mai ştii?

Se joacă şi cu alte specii. Le place să joace De-a prinselea şi De-a v-aţi ascunselea.

Ha! Cu alte specii? Fantastic! De verificat, dacă ajungem să ne împrietenim cu adevărat, adică dincolo de înţelegerea noastră de afaceri.

Sunt printre puţinele specii care-şi pot face singure jucării. Au fost văzute exemplare rupând crengi pentru a se juca cu semenii lor.

Ultimele rânduri abia am mai văzut să le citesc. Soarele trecuse de mult dincolo de munţi şi acum apusese departe, într-un loc tainic unde eu nu ajunsesem niciodată.” (pp. 51-52)

Lui Isidor îi face plăcere să citească şi, ca orice lector pasionat, e abătut de la rândurile unei cărţi interesante doar de lăsarea întunericului. Nu se sperie că textul e lung şi conţine multe informaţii de specialitate. Dimpotrivă, e mulţumit atunci când pagina parcursă confirmă ceea ce el ştia deja. Se simte pregătit să devină prietenul unei făpturi despre care a aflat multe lucruri şi va folosi informaţia mai târziu, pentru a-i pregăti corbului o surpriză frumoasă de Crăciun.

Ce este de făcut însă cu dorul nu apare scris nicăieri în enciclopedie. E greu să scapi de gheara asta din piept. Mai ştie Isidor că la o carte care ţi-a plăcut te poţi reîntoarce oricând. Poate că aşa se întâmplă şi în cazul celor dragi, îi poţi vizita măcar când ajungi, în trecere, prin cartierul lor – lui Isidor i s-a împlinit şi acest vis. Dar mai mult nu vă spun acum, ca să puteţi descoperi şi voi cartea aceasta minunată.

Iarna lui Isidor de Veronica D. Niculescu