Becoming Astrid/Unga Astrid (Suedia, 2018) – Grădina cu Filme & more

Seara filmului european a cuprins în programul lunii iulie de la Grădina cu Filme & more și filmul suedez din 2018, Becoming Astrid/Unga Astrid. Filmul a fost proiectat grație sprijinului Ambasadei Suediei la București / Sveriges ambassad i Bukarest, bun prilej pentru cinefili să-și aducă aminte de faptul că cinematografia nordică are în continuare potențial. Pentru mine este o indubitabil faptul că mai toate filmele spațiului cultural despre care facem vorbire aici au un aer special și, indiferent de subiect și stilul de lucru, formulele concrete de rezolvare a unor situații scenice sunt unice și imposibil de reprodus de alți cineaști. Poate și pentru că nordicii – fie ei suedezi, norvegieni, danezi sau islandezi – au o sensibilitate aparte, care compensează din plin condițiile climaterice destul de dificile pentru un locuitor din afara spațiului. Cultura și civilizația locului sunt puternic amprentate de aceste condiții, iar limitele au fost convertite în elemente de specific local, de tradiție care este conservată cu oarecare lejeritate, lipsa de încrâncenare și aparenta detașare dictând mersul lucrurilor. Poate și pentru în viața cotidiană au de înfruntat în mod obișnuit vitregiile naturii, oamenii Nordului european sunt mai toleranți față de semeni decât ceilalți europeni și, în mod cert, mai obișnuiți cu nefirescul. E complicat să definești atipicul și nefirescul din perspectiva lor și cred că aici rezidă și succesul filmelor polițiste și al thrillerelor produse în una sau alta din aceste țări. Pentru mine, filmele lor sunt un etalon de calitate, așa cum în literatură există câteva serii de netrecut cu vederea de către cititorii împătimiți (îmi vine în minte acum seria Millenium a lui Stieg Larsson și cred că deja v-am stârnit memoria afectivă să scoată la iveală noi și noi titluri).

Despre o scriitoare este vorba și în Becoming Astrid/Unga Astrid, numai că vorbim despre inventatoarea celebrului personaj din literatura pentru copii, Pippi Șosețica, Astrid Lindgren pe numele ei întreg. Așa cum spune și titlul, filmul aduce în fața spectactorilor doar prima parte a vieții ei, cea de dinainte de a deveni o binecunoscută scriitoare de literatură pentru copii. Să vorbești despre copilăria și tinerețea unei scriitoare, fără să faci din asta o telenovelă, iată adevărata provocare pentru un cineast de calibru. Regizoarea a știut să rămână echilibrată în lucrul cu biografia lui Astrid Lindgren, așa că a dat ecranului nu doar un personaj, ci ceva mai mult de atât: o personalitate culturală în plin proces de formare și ascensiune (inclusiv socială). Scriitoarea suedeză a trecut prin toate marile transformări ale secolului XX, supraviețuind celor două războaie, asumându-și revoluții culturale de neimaginat cu un secol în urmă, asistând la o dezvoltare fără seamăn a tehnologiei. E absolut interesant din acest punct de vedere, conul de lumină în care regizoarea a plasat două elemente definitorii pentru un scriitor al secolului XX: mașina de scris și stenografia. Mașina de scris este de mult piesă de muzeu, iar stenografierea nu mai este necesară, din moment ce tehnologia a înlocuit în mare parte efortul uman în consemnare a unor date în timp real. Astrid Lindgren a învățat să scrie la mașină și a luat cursuri de stenografie atunci când a primit primul ei loc de muncă: la redacția unui ziar local. De redacția acelui ziar o va lega viața definitiv, pentru că din povestea ei de dragoste cu patronul/redactorul șef va apărea și primul ei copil, Lars/Lasse.

O poveste tumultoasă, întinsă pe câțiva ani, din Astrid iese învingătoare, doar pentru că familia va înțelege să-i rămână aproape, în ciuda tuturor cutumelor vremurilor, deloc de ignorat. Este remarcabil efortul regizoarei de a nu scoate povestea din contextul social și istoric, de a nu judecat faptele din prisma actualelor ideologii și directive sociale. Astrid este o tânără extrem de talentată la scris, cu o curiozitate aproape morbidă față de oameni și de tot ce-o înconjoară, care învață din propriile ei experiențe și căreia îi pasă, mai mult decât lasă să se vadă, de familia ei. Își iubește părinții și frații, așa cum iubește să afle ce se ascunde în spatele aparențelor. Cercetează, scrutează continuu, explorează spații diverse, totul din dorința de a afla cine este cu adevărat. Dacă la începutul filmului ea se plictisește la slujba de duminică și se joacă rupând foi din Biblie, la finalul filmului are loc și adevărata întoarcere acasă; în momentul în care intră împreună cu familia ei, inclusiv cu Lars (purtat în brațe de către mama lui Astrid), se așează în bancă și începe să se uite înspre tavan și pereți. Cu alte cuvinte, începe să-și construiască propriul dialog cu Dumnezeu și să accepte că tradiția și obiceiul își au locul lor, cu condiția să nu fie claustrante sau prea dure cu oamenii.

Tumultoșii ani de dinaintea celui de-al doilea război mondial, anii cu cele mai multe schimbări de ordin social și istoric, ani în care politicul a dictat definitiv schimbarea hărții Europei, devin canvas pentru ceea ce inițial părea a fi o dramă personală: aducerea pe lume a unui copil în afara unei căsătorii. Curaj, nebunie sau sfidare? Câte puțin din toate, dar mai înainte de orice inocență și dragoste totală, profundă. Astrid are prea multă încredere în cel iubit, iar ceea ce inițial părea a fi un abandon se transformă într-o relație mamă-fiu profundă, care sparge canoane și bariere sociale. Foarte bine construite personajele Astrid și Marie – mama de împrumut sau substitut – două femei diferite, dar care se completează reciproc și care ajung să se aprecieze una pe cealaltă tocmai pentru ceea ce le reprezintă – dragostea de semeni. Între cele două portretul mamei lui Astrid menține echilibrul – severitatea și autoritatea derivate din rolul social, dar și din confruntarea zi de zi cu vicisitudinile vieții concură la crearea unei fresce sociale a vremurilor.

Toate aceste întâmplări vor sta la baza poveștilor pentru copii scrise de-a lungul lungii ei vieți de către Astrid Lindgren. Sacii plini de scrisori care o înconjoară la bătrânețe și din care citește cu nesaț sunt dovezile cele mai pure ale felului unic în care scriitoarea a reușit să convertească dramele personale și intime prin care a trecut în povești unice pentru copii. Pippi Șosețica este, dacă vreți, mai mult decât un personaj, este sufletul lui Astrid cuprins în câteva trăsături de personaj, puține, dar esențiale pentru a rămâne în memoriile a mii de copii. Dacă astăzi cărțile ei sunt încă traduse și citite de copii din toate colțurile lumii este și pentru că atunci, la început de secol XX, Astrid a reușit să-și asume curajul de a nu-și abandona copilul, în ciuda tuturor cutumelor sociale. Un personaj ce-ar putea sluji drept model de grație, feminitate și inteligență oricărei fete născută în secolul XXI.