Hemiptera. Unde te duc cicadele?

În Hemiptera, recenta carte a Andreei Răsuceanu, intri ca într-un acvariu, îndepărtând cu mâna neliniști adunate în pagină sau raze de lumină prea puternice, adevărate lasere care mătură aluviunile memoriei, scoțând din adâncuri bucăți de lume abandonate, pierdute, cu relevanță latentă.

Cartea a răgazului, nu a grabei, Hemiptera te pune pe gânduri încă de la titlu. Sensul propriu al termenului apare explicit în pagină – denumire științifică pentru afide, insecte care dezvoltă rezistență și au mecanisme de adaptare ce le ajută să supraviețuiască altor specii. Metaforic, Hemiptera este numele generic al pierderii insidioase, al risipirii care vine adusă de o pală de vânt sau purtată peste oraș de fumul unui foc izbucnit în parc – incendiul se propagă la fel de repede ca ciuma sau ca orice altă epidemie, fie ea socială și/sau politică, nu neapărat medicală. Nu se oprește la porțile orașului, apărută fiind pe „drumul mazililor”.

Acțiunea înaintează lent, în cele două planuri delimitate doar de plasarea în capitole diferite. Personajele se întâlnesc într-un oraș care crește în straturi, asemenea unui copac adunând în scoarță cercurile timpului. Orașul este, inclusiv prin lumina sa aparte, piatra de chihlimbar care prinde Hemiptera, o ține captivă. Moartea însăși este luată prizonieră în spațiul care generează periodic fenomene surprinzătoare, pe care oamenii nu le consideră imediat nenorociri, neavând idee cum să se raporteze la ele.

În acest sens, minunat funcționează, ca punere în temă, citatul din G.I. Ionnescu-Gion:

„Dacă nu era ciuma, era holera; dacă nu era holeră, era război, sau foamete, sau niște zăpezi și niște geruri de țipa copilu-n mamă, iarna grea aducea înecurile de primăvară; după înecuri, căldurile veneau ținându-se de mână cu vijeliile, vârtejurile și uraganele care făceau totul una cu pământul.”

Unele lucruri sunt previzibile – faptul că urmează o perioadă a declinului, de exemplu. Dar rămân și multe întâmplări inaccesibile rațiunii. Venețiana, unul dintre cele mai puternic creionate personaje din roman, îi privește pe copiii fragili, abia veniți pe lume, în adâncul ochilor, înțelegând că fiecare naștere aduce o taină – nici ea nu poate spune mai mult, în așteptarea cumpenei care să încline spre viață sau spre moarte.

Imaginea capătă intensitate și profunzime, generând un efect straniu, de hiperreal, ca în secvența cu logofătul care dispare, printr-o gaură ivită în desenul din covorul ce acoperă un perete, acoperind și intrarea către alt tărâm. Mirosul de trandafir, eliadesc, este semn al ieșirii din timpul propriu:

„Mijlocul covorului tremura ușor, ca și cum un vânt nevăzut începuse să bată dinăuntru. Dedesubt nu era pânza aspră pe care fusese țesut totul, ci un hău, o prăpastie de întuneric. Miroase a trandafir, se gândi. Întinse întâi o mână, apoi și pe cealaltă și îşi dădu încet drumul înăuntru.” (p. 181)

Indiciile rămân întotdeauna puține. Ai vrea să știi imediat cine e Antikleea și unde este fiul ei, ce este un Capugiu, de ce s-a obișnuit Venețiana cu porecla primită de la bucureșteni, cum de apare, la prima zăpadă, un cerb într-o grădină, cum de mișună jivinele peste tot, câini sau lupi, nimeni nu mai știe să spună.

Naratorul știe să creeze suspans sau, în orice caz, senzația așteptării unui eveniment. Dorința cititorului de a rezolva lanțul de enigme propus la nivelul intrigii nu se atenuează deloc pe parcursul lecturii. Ai vrea să știi ce se întâmplă cu acel covor care se destramă, pe măsură ce scade intensitatea luminii. Ca laitmotiv, lumina este pretutindeni în această proză sofisticată, cu imaginar fabulos, semn al intrării iminente în contact cu alte dimensiuni – ale lumii, ale ființei, ale timpului.

Fraza arborescentă cuprinde bogăția de senzații în digresiuni descriptive cu substanță psihologică. O imagine se deschide în evantai, imprevizibil, punând în acord lumi disparate, trecutul și prezentul, viața și moartea. Materia din care este alcătuită această proză pare inepuizabilă, hrănindu-se din sine, ca în autofagie, cu noi întâmplări, imagini preluate de oglinzi adânci, de-a valma – oricum, semnificațiile se răstoarnă și ce părea marginal poate deveni esență.

Arta desăvârșită a portretului, impecabila tehnică a digresiunii, atmosfera oscilând între realism și fantasticul de tip oniric, toate acestea sunt elementele de forță ale unui roman care atrage cititorul, cu tentacule de idei, în interiorului ficțiunii. Este atât de puternică Hemiptera, încât n-ai cum să-i reziști și o urmezi, întrebându-te unde vor cicadele să ajungi. Drumuri se deschid peste tot.

Despre autoare, găsim informații în prezentarea editurii:

Andreea RĂSUCEANU este scriitoare. Cărţile ei au primit numeroase premii importante şi nominalizări şi au fost traduse în spaniolă, franceză şi bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020, 2023), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), Premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea, şi nominalizări la premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” şi Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi. Romanul s‑a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022), şi în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viaţă necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) şi Premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România, şi a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franţa, la editura Nouvel Attila‑Seuil (2023). Linia Kármán (2023) a încheiat proiectul literar al Trilogiei satului C. A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România şi Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureştiul literar. Şase lecturi posibile ale oraşului (2016) şi Dicţionar de locuri literare bucureştene (coautor, 2019), pentru care a primit Premiul AgenţiadeCarte.ro, secţiunea eseu, publicistică, memorialistică.

Las mai jos alte fragmente:

„Bucureștiul era un Constantinopol fără mare. Doar un râu de leșie, leneș, cu malurile surpate îl traversa.” (p. 295)

„La lumina ochiului de lună, strălucitor ca argintul topit, a văzut mai multe siluete strecurându-se printre copaci, cu pasul moale, aproape neauzit. Doar pentru urechea fină a celui ce nu putea să doarmă nopţile orice fâșâit prin zăpada proaspăt căzută era mai puternic decât trăsnetul furtunilor de vară, aşa că logofătul suflă în opaițul de lângă pat și deschise ușa cu fereală, să nu scârțâie sau să se-mpiedice de ceva: afară, pe zăpada care sclipea sub coroanele pomilor fructiferi, înainta un cerb tânăr, cu coarne subţiri, abia crescute, urmat de două ciute argintii ca luna. Logofătul le putea desluşi în umbră spuzeala albă de pe spinări, aburii uşori care le ieşeau din nările tremurătoare. Au adulmecat o vreme aerul, apoi, la fel de moale, mişcându-se ca într-un vis, și-au aplecat boturile spre zăpada deja răscolită de păsări și cine știe ce alte jivine și au început s-o dea la o parte. Logofătul le privea încremenit, căzut ca sub o vrajă, fără să simtă gerul care se strecurase în odaie, răcindu-i imediat pereţii. Animalele s-au mişcat multă vreme la fel, în acelaşi ritm, oprindu-se din când în când și privind cu atenție în jur, până au ajuns la pământul pe care se afla covorul de fructe putrezite și rădăcini încă vii. Peste o vreme, s-au întors cu fața spre logofătul care continua să stea în prag, învinețit de frig și fără să poată face nici o mişcare, și au înaintat spre el, cu aceiași paşi pe care puțini i-ar fi auzit. Ajunse în dreptul uşii deschise, se jurase logofătul povestind întâmplarea a doua zi Antikleei, se uitaseră drept la el, cu o privire pe care n-avea s-o mai uite niciodată. Ochii lor erau adâncuri de fântână, și-n ei era acelaşi întuneric pe care logofătul îl cunoştea deja. Asta îi amintise pentru o clipă de cum se amestecă răul și binele în lume, până când nu se mai puteau deosebi.” (pp. 177-178)

„Câtă vreme ceilalți nu-și dau seama de un lucru, el nu există. Mă gândeam la asta, cu ochii la marea care abia se clintea, la câte o pală de vânt mai apăsată. Adâncurile mării nu sunt decât apă, cineva spusese asta, nu-mi mai aminteam cine, dar oare ce voia să spună? Că și cel mai mare mister are o explicație pur fizică, totul e făcut din celule, molecule, atomi şi cine știe câte alte particule pe care ştiinţa nu avea să le descopere niciodată. Convenţii fizice, matematice, care îmbracă o realitate iremediabil necunoscută. Stăteam într-un hotel de pe malul mării, prin geamurile grele intra lumina ei argintie, noaptea, clădirea, deşi nouă, scârțâia din toate încheieturile, ca un om bătrân căruia îi trosnesc articulațiile, locuiam în corpul lui obosit, cu oase mâncate de vânturile umede, pe care sarea se depunea în straturi albe. Aici, unde vântul înainta prin orice fel de corp, uman sau nu, croindu-şi drum spre înăuntru, spre ce era în adânc, făcând din interior suprafață și scoţând la iveală structura intimă a fiecărui obiect, aici părea că orice poate să fie luat de la început. Marea putea să șteargă, cu vânturile, nisipul, valurile și sunetul ei, care-ți aminteau mereu că totul e o eternă revenire, anii de cenușă dintre cei care nu se mai iubeau, certurile, nemulțumirea, dragostea care devenise fadă ca o prăjitură ieftină.” (p. 59)

„Un coleg neurolog îi spusese odată că AVC-urile sau Alzheimerul îi afectează pe cei care nu se pot împăca cu propriul trecut, care au un secret sau nu pot uita ceva, au nevoie de o realitate alternativă sau pur și simplu de neant. Cuvântul m-a luat prin surprindere, suna abstract și atât de departe de jargonul medical. Calculul renal e posibil să se fi format și din cauza suferinţei, a zis și a râs când mi-a surprins zâmbetul neîncrezător. Ştiu cum sună, a adăugat imediat, dar gândește-te că explicația e cât se poate de rațională: suferinţa dereglează tot organismul, inclusiv hormonal.” (p. 187)

„În astfel de momente, când eram mai aproape ca oricând, uitam de umbra pe care-o târa peste tot după el, de imaginea lui sus, la trambulină, de unde privea lumea cu triumful în ochi.” (p. 163)

„A fost primul animal din ceea ce bucurestenii aveau să numească menajeria logofătului. Au urmat căpriorii argintii, câteva păsări care rămâneau în partea de sus a cuștilor, ciori și cotofene cu penaj de un alb strălucitor, arici şi un lup bătrân, mistreţi care la prima oră a o familie de dimineţii dispăreau înapoi în pădure. Antikleea n-ar fi avut cu ce să le hrănească pe toate nici dac-ar fi vrut, dar animalele se întorceau mereu, căutând pe sub stratul de zăpadă resturile de vegetaţie şi fructele putrezite care le ţineau în viaţă. Uneori înnoptau pe stratul de paie împrăştiat de Antikleea pe fundul cuştilor, logofătul nu se mai mira să le găsească acolo în zorii zilei, nici de temut nu se temuse vreodată de ele. Într-una din seri, la lumina unui sfeşnic cu trei brațe, pe care-l folosea nopţile ca să citească, logofătul a pornit spre încăperea care dădea în livadă. S-a oprit pe unul dintre holurile late, cu pereți zgrunțuroşi, acolo unde se afla covorul uriaş de Uşak. Întâi a crezut că imaginația îi juca feste, sau poate vederea tot mai slabă îl făcea să vadă lucruri care nu existau. Era ceva, un fel de şuierat care venea dinspre mijlocul covorului și o vânzoleală de făpturi transparente, ca nişte contururi de cărbune umplute cu fum. Logofătul şi-a dus mâna la ochi și a întins sfeşnicul ca să facă mai multă lumină. Peretele părea scobit, ca și cum în adâncul lui exista o spărtură. Apoi a mai făcut câțiva paşi, ultimii care-l mai despărţeau de covor. Încăperea se umplu brusc de un aer rece, dar nu era cel de afară, nu mirosea a zăpadă şi a iarnă. Lumea se stinge, s-a gândit logofătul. Din mijlocul covorului începuseră să dispară scene întregi.” (p. 180)

Hemiptera de Andreea Răsuceanu