„Dar unde stă conștiința, ca să o găsesc?”, se aude la un moment pe scenă. O replică decupată intenționat de regizorul spectacolului, Roberto Bacci, un fin cunoscător al commedia dell arte. Bacci nu e la prima colaborare cu Teatrul Național Cluj-Napoca, ceea ce înseamnă că știe foarte bine trupa, deci nicio îndoială în ceea ce privește distribuția: actori cunoscuți, cu portofolii consistente, care au dovedit de-a lungul anilor că pot face roluri de construcție.
Caut să-mi aduc aminte când am văzut ultima oară o montare Moliere pe o scenă românească. Îmi vin în minte spectacole montate dinainte de pandemie, iar Don Juan de la Teatrul Nottara a avut premiera în 2023; mi se pare că tatăl comediei franceze nu prea e pe placul regizorilor români, dar s-ar putea să fie doar impresia mea. Un clasic al dramaturgiei universale, Moliere și textele lui pot sta în centrul unor dezbateri serioase, cu subiecte care țin și de forme și formule teatrale, nu doar de adaptarea textelor, pentru că relevanța acestora este incontestabilă. Întâmplător sau nu, în timpul vizionării spectacolului Minunata lume nouă a lui Harpagon, intrat în repertoriul teatrului clujean în iunie 2025 mi-am adus aminte de spectacolul regizat de Yuri Kordonski în 2016, În adâncuri, care a făcut parte din repertoriul Teatrului Maghiar de Stat Cluj; lumi decadente în ambele, suflete moarte sau corupte, speranțe deșarte sau năruite și în textul scris de Michele Santeramo, și în cel al lui Gorki. Ce diferă ține de specificul textului referențial pentru Minunata lume nouă a lui Harpagon, Avarul de Moliere. Spre deosebire de scriitorul rus, care construiește o lume fără speranțe de salvare, dar cu seturi de valori cât de cât recognoscibile și scântei de moralitate, Moliere deconstruiește viziunea optimistă asupra lumii: ea nu este nici pe departe atât de morală și de bună pe cât ne place să credem, dimpotrivă. Satira devine astfel cea mai bună formulă teatrală pentru a face credibil un personaj cum e Harpagon. Santeramo păstrează cadrul satiric, dar îl rezumă la statutul de ramă, pentru ca mobilul acțiunii, conflictul ca atare să genereze o (falsă) distopie (dacă ați citit titlul și v-a fugit gândul la Minunata lume nouă de Aldous Huxley, nu vă speriați, nu e deloc întâmplător ales titlul de dramaturgul italian).
Minunata lume nouă a lui Harpagon este construit pe structura clasică a unei dileme etice, Harpagon trebuie să facă o alegere, ambele soluții fiind departe de orice urmă de moralitate. El trebuie să aleagă între viața iubitei (viitoarea soție) Marianna și viața unui tânăr de 18 ani, pentru care a primit deja un milion (nu se specifică moneda, dar e evident că e o sumă colosală). În viziunea lui Santeramo, Harpagon e un mafiot, un individ fără scrupule, care face trafic de copii, vânzarea-cumpărarea acestora aducându-i profituri considerabile. Corupția devine fenomen antisocial secundar, dar nu mai puțin important: oamenii sunt dispuși să plătească sume considerabile pentru a cumpăra copii și/sau organe și chiar dacă sunt conștienți că sunt departe de orice sistem de valori (morale), ei sunt dispuși să meargă până la capăt. Harpagon rămâne personaj central, Marianne îl secondează, iar în jurul celor doi gravitează trei cupluri de adulți, fiecare generând o problemă socială de sine-stătătoare, pentru ca în final cele trei să conveargă într-un singur punct. Primul cuplu este cel al părinților care au nevoie de o inimă pentru Andrei, băiatul lor, care tocmai a făcut 18 ani și poate fi operat. Al doilea cuplu este alcătuit dintr-un el care a săvârșit o crimă în urmă cu 16 ani și partenera sa, ajunsă la 60 de ani, care-și dorește enorm să aibă un copil; ei sunt aparent cei mai de condamnat dintre toate cele trei cupluri, dar aparențele se dovedesc înșelătoare. Al treilea cuplu, format din doi frați (cel puțin așa se declară ei), oameni ai străzii, ea cu un copil de nici două luni în brațe, rezultat în urma unui viol.
După cum observați, asemănarea cu un buletin de știri oarecare nu e deloc asemănătoare. Sunt probleme ale societății contemporane, pe care fie le acceptăm, fie le tolerăm, pentru că nu ne afectează direct. Santeramo atrage atenția și asupra desensibilizării: o victimă face știre de prime time, o sută de mii de victime devine o cifră. Copiii lui Harpagon, cei cumpărați pe nimic și vânduți pe sume colosale sunt cifre, nu se văd în scenă, nu știm cum arată, deci nu ne impresionează prea mult. Sunt câteva scene în care apare un cor de copii pe scenă, iar finalul le aparține tot lor, regizorul completând ideea lui Santeramo adăugându-i o extensie vizuală foarte necesară.
Donarea de organe și traficul de ființe umane (în secundar se aduce vorba și despre problema refugiaților, Marianna fiind o refugiată care are mâinile și burta pline de cicatrici enorme căpătate în urma unui incendiu care a avut loc la graniță) sunt pe cât de condamnabile din toate punctele de vedere, pe atât de bănoase. Harpagon devine astfel prototipul mafiotului fără scrupule, care și-ar sacrifica și iubita, dacă suma câștigată ar fi pe măsură. Pentru ca problemele ridicate să sensibilizeze cu adevărat, regizorul Roberto Bacci a mutat multe din scene în sală, iar dialogul dintre personaje și spectatori este provocat și întreținut în momentele cheie; responsabilitatea alegerii finale aparține publicului, nu personajelor, iată una din practicile curente ale lumii contemporane care face ravagii. Vrem confort personal, vrem să fim fericiți, vrem bani mulți și suntem dispuși să facem (aproape) orice pentru a intra în posesia acestora, dar când vine vorba de asumarea responsabilităților aruncăm vina pe umerii celor din jur. O practică socială devastatoare, care a dus la pierderi de vieți omenești și la sacrificarea unor seturi de valori morale care cu greu mai pot fi restabilite.
Un spectacol care are un continuum specific, generat de felul cum a gândit Bacci duetele și conflictele. Cupletul Radu Lărgeanu (Harpagon) – Diana Buluga (Marianna): el, veros până la limita suportabilității, greu de combătut, pentru că e un maestru al manipulării; foarte fină construită granița dintre manipulare și persuasiune, care este folosită abia în finalul spectacolului și nu de Harpagon, ci de Marianna. Ramona Dumitrean (Annamaria) și Ionuț Caras (Fabrizio) sunt părinții disperați să cumpere o inimă pentru copilul lor. Foarte bine construită relația dintre ei, se susțin perfect unul pe celălalt și nu există nicio fisură în tandemul lor, nu-și permit așa ceva, pentru că motivul pentru care luptă e mult mai important. Foarte eleganți, au cultivat firescul în direcția unui satiric subversiv. Irina Wintze (Caterina) și Cătălin Herlo (Francesco) cel mai colorat duet, la propriu și la figurat. Ei vor un copil, pentru că au ajuns la vârsta la care se gândesc la moștenitori și rolul acestora. Egoiști în alegerile lor, ei reprezintă genul de personaje care fac rating la emisiunile de can-can de la televiziunile comerciale. Ultimul cuplet, cel mai sensibil dintre toate, pentru că sunt tineri, puternic traumatizați și fără vreo șansă de a se pune pe picioare: Cecilia Lucanu-Donat (Marcella) și Cosmin Stănilă (Piero) aduc cu ei pe scenă doza cea mai mare de etică aplicată, vânzarea copilului fiind asociată cu violul care a provocat sarcina, deci problema avortului în secundar ar putea duce discuția pe alte căi decât cele dorite de Harpagon.
Un spectacol construit în oglindă cu Avarul, duetul Michele Santeramo – Roberto Bacci dovedindu-se perfect funcțional pentru a readuce în discuție problema avariției, dar din perspectivă contemporană. Excelentă regia, personajele bine evidențiate, fără concesii de ordin estetic. O dovadă că se pot aduce în discuție probleme de etică aplicată și în alte formule teatrale decât cele specifice teatrului politic sau documentar.
*
Minunata lume a domnului Harpagon – Teatrul Național Cluj-Napoca
de Michele Santeramo
traducere de Maria Rotar
regia: Roberto Bacci
decorul: Tudor Lucanu
asistente de regie: Elisa Cuppini, Maria Rotar
costume: Bogdan-Robert Bodros, Eduard-Ionuț Pîntea
Distribuţia:
Harpagon: Radu Lărgeanu
Marianna: Diana Buluga
Annamaria: Ramona Dumitrean
Fabrizio: Ionuț Caras
Caterina: Irina Wintze
Francesco: Cătălin Herlo
Marcella: Cecilia Lucanu-Donat
Piero: Cosmin Stănilă
cu participarea Corului MiniMi, condus de dirijoarea Cătălina Prichici
regia tehnică: Vlad Negrea, Ioan Negrea
lumini: Jenel Moldovan, Alexandru Corpodean
sonorizare: Adrian Lăcătuș
sufleor: Alina Forna
credit foto: Teatrul Național Cluj-Napoca
*
Michele Santeramo, autor dramatic şi actor, s-a născut pe 22 august 1974. Începând din 2001 a scris mai multe piese de teatru, majoritatea fiind publicate şi puse în scenă în acelaşi an: Nobili e Porci libri, Konfine (nominalizată la premiul ENZIMI în 2003), Murgia (mențiune specială la GENERAZIONE SCENARIO în 2003), Accadueò (premiul VOCI DELL’ANIMA în 2004), Vico Angelo Custode, Sacco e Vanzetti, loro malgrado, publicate de Editoria & Spettacolo. A mai scris și Sogno degli artigiani, Le Scarpe, Cirano, în 2007, Fanculopensiero stanza 510 și Sequestro all’italiana (finalistă la premiul Riccione per il Teatro în 2009). Câștigă premiul Riccione per il Teatro în 2011 cu Il guaritore. În 2011 scrie piesa La rivincita (Revanşa), iar în 2012 Il giorno del Signore.
*
Roberto Bacci este un cunoscut regizor italian, director artistic şi fondator al Fondazione Pontedera Teatro. Preocupat de cercetare și inovație în arta teatrală, acesta a colaborat, de-a lungul carierei, cu creatori de renume, precum Jerzy Grotowski și Eugenio Barba. Minunata lume nouă a domnului Harpagon reprezintă cel de-al șaselea proiect al său la Teatrul Național „Lucian Blaga”, spectacolul Il Nullafacente. Aleg să nu fac nimic fiind de asemenea scris de autorul contemporan Michele Santeramo.
