Militantismul politic al indivizilor care, să o spunem frumos, nu excelează prin claritate intelectuală, sună ca o goarnă spartă în care un derbedeu de galerie se chinuie să sufle, amestecându-și frecvent aerul cu saliva.
El nu știe adesea pentru cine cântă, dar știe că, mai devreme sau mai târziu, vuietul lui o să atragă măcar surzii.
Din amestecul scârbos de aer și salivă se ivesc uneori frânturi de cuvinte și chiar mesaje scurte, greu descifrabile, dar tocmai de aceea utile — fiindcă le poți umple cu propriile fantasme, cu propria frustrare, cu propriile eșecuri. Sau, dacă ai obosit, cu imaginația altora.
Nu după mult timp, în jurul „cântărețului” se strâng hoarde efervescente de ascultători, treziți parcă dintr-un somn al minții, care dănțuie goi de haine și idei, de înțelesuri și realizări, într-un ritm frenetic, lipsiți de orice inhibiții. Frustrarea lor devine ritm, iar ura lor devine hrană.
Este o noapte valpurgică din care nu poți ieși decât cu ajutorul diavolului sau al răbdării, trăind cu speranța că, dacă aștepți suficient, gornistul o să cadă mort de oboseală sau petrecăreții o să se prăbușească istoviți, înapoi în starea lor vegetală.
Pe margini, doar câțiva spectatori răzleți — unii încearcă în zadar să-și smulgă din mulțime un vechi prieten, poate chiar o rudă. Dar cine-i mai cunoaște? Dansul i-a făcut străini de tot și de toate. I-a contopit într-o masă de carne diformă, ce se mișcă vâscos și neobosit, hrănită de suflul tulbure și năclăit al gornistului.
Gornistul, între timp, se hrănește hulpav prin gaura de la goarnă — când smulgând din carnea transpirată, când mușcând din aerul saturat de ură. Nu se oprește. Uneori pare vesel, alteori speriat, însă mereu privește cu ură tăcută către spectatorii care refuză să-i aprecieze efortul. Pe ei îi urăște cel mai tare.
