Huriile – tragedia vocii din interior

Kamel Daoud este scriitor cu origini algeriene. A debutat în anul 2013 cu romanul Cazul Meursault, contraanchetă, multipremiat. În anul 2024 a publicat Houris, roman distins cu Premiul Goncourt și Premiul Transfuge, tradus în limba română în 2025 de Irinel Antoniu, la Editura Trei, în colecția Anansi Contemporan, cu titlul Huriile. Critica literară internațională a fost cucerită de curajul și profunzimea scrierii, catalogândul ca fiind magistral, un mare roman.

Cartea este structurată în trei părți Vocea, Labirintul și Cuțitul, fiind povestea tinerei Aube, o victimă a războiului civil algerian, fata care vestește apariția zorilor, luminii și speranței. Vocea ei este muțenia și gânguritul, cu gâtul tăiat sub forma unui zâmbet cinic și absurd, istoria a însemnat-o, a transformat-o în Șeherezada acestui spațiu în care credința și ura se îmbină într-un tablou greu de înțeles. Aube înțelege misiunea extrem de dificilă pe care o are, aceea de a fi memoria vie a poporului său asupra căruia se fac presiuni să uite cei zece ani teribili de violențe neasemuite, cei zece ani cu miros de moarte și sacrificiu, cu râurile de sânge curgând peste credințele care au împărțit țara în două.

Eu sunt adevărata urmă, cel mai solid indiciu care atestă tot ce am trăit noi, timp de zece ani, în Algeria. Ascund istoria unui întreg război, înscrisă pe pielea mea încă din copilărie. Cei care știu să citească vor înțelege întâlnindu-mi scandalul ochilor și monstruozitatea zâmbetului. Cei care uită dinadins se vor teme de mine și de vederea mea.

Între anii 1954 și 1962 s-a desfășurat Războiul Algerian de Independență, un conflict armat extrem de sângeros finalizat cu declararea independenței de stat a Algeriei față de Franța, la 5 iulie 1962. Peste aproape trei decenii, însă, începea războiul civil algerian a cărui durată s-a întins pe zece ani, motivul principal fiind intervenția guvernului în alegerile parlamentare pe cale să fie câștigate de partidul islamist – Front Islamique du Salut. La finalul celor zece ani de lupte teribile, numărul victimelor s-a ridicat la aproximativ 150 000 de oameni. Cronica acestui război este realizată de Kamel Daoud prin vocea interioară a personajului Aube, femeia care îi povestește copilului din burtă, despre care simte că este o fată, monstruozitățile prin care a trecut, felul în care și-a pierdut familia și speranța, cochilia în care i s-a transformat viața după 1999, prima sa moarte. Odată cu noul mileniu se năștea o nouă Aube, cea care a știut întotdeauna că are misiunea de a spune mai departe despre monstruozitățile trăite și văzute.

Romanul explorează două paliere narative. Cel dintâi și cel mai profund este reprezentat de lumea interioară a personajului principal, de vocea sa interioară care se luptă să spună întregii lumi povestea sa și a poporului său, iar pe de altă parte este palierul exterior reprezentat de problematici extrem de relevante precum: fundamentalismul, poziția femeii în lumea musulmană, în special în Algeria, identitatea istorică a acestui spațiu, conflictul dintre problematica socială, istorică, politică și culturală, mentalitățile aflate la confluența dintre ultraconservator și aspirația spre o fragedă liberalizare, Occidentul și influențele păstrate de-a lungul timpului. Aube este exponenta încălcării tuturor regulilor societății din care provine: deși vocea nu i se înțelege este cea mai puternică dintre ale tuturor, este rebelă, patroană de salon de înfrumusețare și o femeie însărcinată în afara unei căsătorii. Marea problemă și marea sa frământare este aceea de a da naștere. Deși începe să simtă și să iubească ființa mică din interiorul pântecului său, deși această mică ființă devine principala ascultătoare a confesiunilor mamei sale și martor al durerilor acesteia, Aube simte că nu merită să aducă în acea lume dură, sângeroasă pe fiica sa al cărei destin nu va fi decât unul sumbu, asemenea umbrelor adâncilor suferințe. Nu se poate decide să avorteze, dar nici să păstreze sarcina până nu reface drumul spre locul în care a început totul, acolo unde familia biologică i-a fost măcelărită, ea fiind singura supraviețuitoare și având norocul să fie salvată de Khadija, femeia care luptă cu toate forțele pentru transplantul care i-ar reda vocea lui Aube.

Să te păstrez? Ești nebună? S-au dovedit în stare să îngroape un război întreg, 200 000 de morți și zece ani în care s-au crezut oi și profeți, dar nu vor uita niciodată că te-ai născut fără tată, fără nume. Că ai fost impusă de o mamă monstruoasă care îi duce cu gândul la câți copii, femei, bărbați și animale au măcelărit întru slava Dumnezeului lor. Îți vor aminti în instituții, pe stradă, noaptea, la școală. Oriunde vei merge. Vei trăi într-o nișă mai adâncă decât cea din care mă privești acum cu ochii tăi mari care vor moșteni frumusețea misterioasă a alor mei. Tu nu-ți dai seama prin ce infern ai de trecut dacă te naști femeie în țara asta și nu ai un tată pe care să-l opui bărbaților și ești o copilă abandonată.

Memoria poporului său este cea pe care Aube dorește să o înfrunte, rana sa din gât, zâmbetul acela croit cu precizia unui cuțit bine ascuțit, dar nu suficient de adânc încât să-i producă moartea le amintește tuturor despre cele întâmplate, devine scutul ei, armura împotriva celor care vor să dispună de ea și corpul ei, de amintirile pe care viața i le-a scris ireversibil pe piele. Aube este o carte pe care toată țara sa trebuie să o citească pentru a nu uita, pentru a nu mai îngropa încă o dată acele sute de mii de morți.

Nicăieri. Nu e scris decât prin câteva tatuaje și cicatrici. Nu există istorie pentru acest gen de istorii. Nu sunt cărți, nici veterani, nici monumente ca pentru războiul de independență al Algeriei.

Drumul spre vechea ei casă, spre locul masacrului se dovedește un labirint în care oamenii își mai arată o dată în plus monstruozitatea. Să îngropi trecutul, să-l anihilezi este complicitate la crima națională. Reconstituirea trecutului este o datorie, care odată dusă la capăt se poate întâmpla orice. Pe lungul drum, Aube devine ostatica celui care dorește la rândul lui să dea mărturie întregii lumi despre anii războiului civil. Rana de la gât este garanția acestuia că faptele s-au petrecut, dar Aube evadează, fuge, nu dorește să fie un trofeu, ci o mărturie, nu o medalie, ci un martor. Ajunge într-un sat sinistru unde viața își atinsese limita confuză. Nimic nu mai e cum știa. Însă, în straturile pământului îmbibat cu sângele tuturor neamurilor sale, Aube găsește dorința câtorva oameni de a da mai departe viețile lor, de a împărtăși durerea și chipurile călăilor lor. Femeia înțelege că e momentul să urle către toți cei pe care timpul i-a surzit și i-a orbit, să le arunce în față vina celor care îngroapă destinele celor suferinzi și ale familiilor care nu mai au o voce pentru că le-a fost luată odată cu viața.

Când mulțimea s-a întors către mine, am pornit fără să plec capul și fără eșarfă pe zâmbetul meu de monstru. Canula mea mare, pusă peste o mie de fraze ca o diademă prostească, era sursa de mândrie în locul acesta care-mi reamintea de mine. Am alergat spre imam, surprins în predica lui, și, în timp ce deschidea gura ca să ia din nou cuvântul, i-am înșfăcat portavocea și am înfruntat mulțimea care se strângea iar spre mine ca un val.

Un an mai târziu, la Oran, vântul și marea dansează îmbietor împreună. Viața își reia cursul. Aube fusese vocea cea mai puternică dintre toți cei fără de voce. Universul ei prinsese din nou contur. Infinitul mării se întinde peste tot. În sfârșit, tăietura de la gât se transformase într-o simplă cicatrice. Destinul femeii care vestește zorii se împlinise.

Romanul Huriile este o mărturie curajoasă despre unul dintre cele mai sângeroase evenimente contemporane. Kamel Daoud și-a adunat forțele și gândurile oferind literaturii universale o scriere tulburătoare despre istorie recentă și memorie, despre libertatea care nu este un dat, ci un bun prețios, despre ceea ce nu trebuie să se uite niciodată.

Huriile de Kamel Daoud