Istoria unui eveniment se poate scrie în multe feluri, dar în primul rând personal și prin ochii celorlalți, martori sau doar contemporani. Ce e interesant pentru sociologi, istorici și umaniști, în general, este modul cum se schimbă dinamica socială plecând de la internalizarea efectelor unui eveniment cu impact major pentru comunitate. Uneori, acest eveniment este unul de-a dreptul banal – o poză făcută la întâmplare -, alteori, acesta a fost pregătit intens, îndelung – lansarea în spațiu a primei rachete, de exemplu.
În anii ´60 a făcut istorie crima (astăzi este studiu de caz și element referențial în orice tratat serios de specialitate) la care au asistat zeci de persoane, din spatele geamurilor caselor, dar niciuna nu a intervenit. Evident că psihologii sociali s-au întrebat care a fost cauza absenței intervenției acestora, iar sociologii au făcut foarte repede legătura cu pishologia maselor și astfel s-au găsit rapid tipare de acțiune/nonacțiune, motivații și surse ale neimplicării. Din păcate, teoriile elaborate atunci n-au contribuit foarte mult și la schimbarea efectivă a situației în plan real, poate și pentru că mentalul colectiv se schimbă foarte greu, inerțiile și lentorile fiind caracteristice oricărei comunități, cu atât mai mult când este vorba de una mică și/sau conservatoare. Paradoxul face ca societatea americană să fie, din acest punct de vedere, cel al schimbării sociale, una conservatoare, chiar ultra pe alocuri, în care regulile și sistemele ierarhice se schimbă foarte greu și deseori inutil, din perspectiva urmărilor pozitive. Așa se face că mișcările sociale par adeseori și foarte violente pentru cineva venit din afară, martor tăcut la transformările sociale în cauză. Cele din anii ´70, cum sunt feminismul și cele antisegregaționiste, au influențat major (decisiv) evoluția societății americane și, implicit, pe cea mondială. Despre aceste mișcări s-au făcut filme (multe dintre ele adevărate opere de artă), s-au scris mii de pagini de literatură și studii de specialitate. Nici astăzi subiectul nu este epuizat, poate și pentru că pentru americani perioada acelor ani a fost extrem de fertilă și favorabilă schimbărilor în toate planurile: războiul din Vietnam, implicarea SUA în rezolvarea diferitelor crize „mondiale”, implicarea activă în schimbarea de roluri sociale și asumarea rolului de lider mondial, în condițiile în care ofensiva comunistă era în plin avânt. Dar ce este cu mult mai important este shimbarea mentalității colective în ceea ce privește familia – structura acesteia, rolurile asumate de cei doi părinți, schimbarea de rol etc. Transformările prin care au trecut relațiile de familie au impus și schimbările societale ulterioare: o mai mare expunere a problemelor personale, o dezinhibare fără precedent în ceea ce privește discutarea/dezbaterea unor probleme tabu (care privesc educația sexuală sau violența domestică, de exemplu), creșterea fără precedent a numărului de emisiuni dedicate vieții de familie și educației progeniturilor (celebrele talk-show-uri), schimbarea formatului emisiunilor de divertisment = sunt mai permisive, mai flexibile și mai predispuse spre expunerea vulnerabilității umane în genere.
Despre toate acestea (și încă alte câteva lucruri) este vorba în Fuck Nikon!, producția POINT, un spațiu independent dedicat producțiilor alternative de teatru. Concentrarea într-un cub (la propriu) și într-o oră a tuturor celor spuse mai sus, canvasul fiind un caz construit să fie reprezentativ pentru sfârșitul anilot ´70 în SUA: o fată este violată și cineva face o fotografie din întâmplare, exact când se producea abominabila faptă. Victima este o adolescentă din clasa de mijloc, cu un tată veteran de război (or, se știe, institutia veteranului de război în SUA este foarte importantă, din motive lesne de înțeles), o mamă casnică, extrem de conservatoare și incapabilă de compasiune, dar amatoare să scoată bani din tragedia umană, și o soră care reacționează cel mai normal (în sensul de uman) la toată situația în cauză. Tipologii umane sunt aduse în fața spectactorilor prin intermediul unor mijloace teatrale extrem de simple, dar pe atât de eficiente: spoturi de lumini atent direcționate, proiecții video date cu parcimonie, dar în momente esențiale (ele țin loc și de elemente de trecere între diferite momente ale spectacolului, în felul acesta tranzițiile de la un personaj la altul se fac de la sine și fără timpi morți), costum scenic unic, dar asortat cu accesorii impuse de personajul asumat la unul sau altul dintre momente – peruca mamei, șosetele pe post de mănuși ale surorii etc. Iulia Verdeș reușește să dea spațiului valoare de mijloc scenic cu rol vital în construirea spectacolului, pentru că cubul din care ea nu iese nici măcar o secundă își modifică volumul în funcție de personajul interpretat, dar și de cât de intensă este povestea, de aceea sunt momente în care ai impresia că ai în fața ochilor o veritabilă contorsionistă, iar în altele o uriașă ce pare că e deasupra tuturor. Interesantă eficiența scenografică (din păcate, Alexandra Constantin n-o să mai poată să ne surprindă cu soluțiile ei atât de pline de simboluri și semnificații, ea a murit recent într-un accident de mașină) – peretele din spatele actriței capătă rol de scară, de paravan de protecție, de depozit la micilor obiecte de costum etc. S-au redus astfel la minimum timpii de schimbare de personaj și/sau scenă, un aspect deficitar la multe producții de tip one-woman-show.
Expunerea cazului capătă sens și valoare artistică și pentru că textul este coerent, cu structură logică care facilitează introspecția și reflecția pentru cei din sală. Și având în vedere că spectacolul este destinat în primul rând adolescenților, mă gândesc că este cu adevărat remarcabil felul în care Adela Bitica a știut să o pună în valoare pe Iulia Verdeș, folosindu-se de potențialul creativ al scenografei pentru a obține maximum de efect.
Un spectacol de la care adolescenții ies punându-și întrebări, iar adulții căutând în propriile amintiri. Un spectacol care provoacă la dialog, care nu lasă loc de ambiguități și false percepții, tocmai pentru că se evită supraexpunerea personajului principal – o adolescentă care atinge pragul nebuniei, pentru că este stigmatizată de însăși mama sa. Cât despre ce rol are tatăl în toată povestea, vă las pe voi să descoperiți.
Notă: reprezentația am urmărit-o împreună cu câțiva adolescenți de 15 ani; la finalul spectacolului toți au ținut să vorbească despre ceea ce eu văzut. Dincolo de faptul că au înțeles și decodat fiecare simbol adus în prim plan (au remarcat până și aluzia la Marilyn Monroe), important este faptul că au identificat în prezent foarte multe dintre tiparele comportamentale descrise în spectacol și realizat instant și corect relația cauză – efect: cine era adevăratul vinovat în toată povestea și de ce urmările sunt greu de ignorat.
Fuck Nikon! – O producție POINT
De: Gabriel Pintilei
Cu: Iulia Verdes
Regie: Adela Bitica
Scenografie: Alexandra Constantin
Video: Dragoș Vasiloaia
Light design: Mihai Escu
Grafică: Alex Purcărea
