Traducere de Laura Sitaru
Roman nominalizat la International Booker Prize 2021
În vara lui 1949, la un an după Nakba, catastrofa strămutării forțate a peste 750 000 de palestinieni, un detașament de soldați israelieni este trimis să delimiteze granița de sud a noului stat Israel. Odată ajunși acolo, aceștia atacă în deșertul Negev un grup de beduini palestinieni. Singura supraviețuitoare, pentru scurtă vreme, a execuției care a urmat e o fată, care va fi răpită, violată, omorâtă și îngropată în nisip. Mulți ani mai târziu, în zilele noastre, o tânără palestiniană din Ramallah se hotărăște să reconstituie împrejurările crimei, obsedată fiind de un „detaliu minor“: faptul că episodul a avut loc exact cu douăzeci și cinci de ani înainte de nașterea ei. Adania Shibli suprapune cu măiestrie aceste două fire narative transparente, care au exact aceeași lungime, pentru a evoca un prezent bântuit în mod hotărâtor de trecut.
„O operă de un simbolism coroziv, un remarcabil exercițiu de dramatizare a dorinței de dreptate.“ – Publishers Weekly
„Un roman intens și pătrunzător despre consecințele adânci pe care le are violența când este ridicată la rangul de stil de viață.“ – Los Angeles Review of Books
„Cartea lui Shibli este o meditație asupra trecutului ca traumă recurentă, în care experiența emblematică a ocupației este redată ca o istorie a duratelor lungi mai degrabă decât ca un unic moment de criză paroxistică.“ – New York Review of Books
„Grozăvia pe care o evocă Shibli se intensifică treptat, arzând mocnit, până când explodează în pagină.“ – The Guardian
„Un roman percutant, care ne face să simțim vertijul puzzle-ului geografic, căldura înăbușitoare, frica viscerală și autoironia salvatoare.“ – Libération
Adania Shibli (n. 1974) este o prozatoare, dramaturgă și eseistă palestiniană. A început să scrie în 1996, în paginile revistelor literare din lumea arabă și din Europa, iar în 2002 și-a publicat primul roman, Atingere. În 2004 îi apare al doilea roman, Cu toții suntem la fel de departe de dragoste, iar în 2017, Detaliu minor, finalist la National Book Award for Translated Literature în 2020 și nominalizat la International Booker Prize în 2021. Opera ei a fost tradusă în mai bine de 40 de limbi. Adania Shibli este și cercetătoare, având un doctorat în studii culturale obținut la University of East London, și a predat la mai multe universități, atât în Palestina, cât și în Europa.
FRAGMENT
Soldații au schimbat priviri între ei, apoi s-au uitat la fata care tremura ghemuită pe nisip. Calupul de săpun a sosit și a trecut din mâna soldatului în mâna plutonierului, care a aruncat-o la picioarele fetei. A arătat către săpun cu mâna dreaptă, cu care ținea și furtunul, iar cu stânga a desenat cercuri deasupra capului și pe piept. Dar fata nu se mișca. S-au auzit râsete înfundate din rândul soldaților. În momentul acela, a strigat la ea pe un ton ferm, privind-o în ochi și ordonându-i să ia de jos bucata de săpun. Râsetele soldaților au încetat pe loc, nu se mai auzea decât răsuflarea greoaie a câinelui. Fata a întins mâna încet după săpun și l-a ridicat. Apa șiroia de pe ea. S-a ridicat puțin și a început să se frece cu bucata de săpun pe cap și apoi pe piept, care s-a acoperit puțin câte puțin cu o spumă fină și albă, ascunzând pentru o clipă pielea ei smeadă. Între timp, el și-a îndreptat privirea spre peticul ud de nisip care se formase în jurul ei. Apa nu ajunsese departe, ci fusese absorbită imediat de nisipul din jurul fetei. Când s-a uitat din nou la ea, era aproape în întregime acoperită de spuma săpunului, mai ales partea din față a corpului. A luat degetul de pe gura furtunului și a lăsat apa să curgă din nou. Dar de data aceasta a apăsat cu două degete pe gura furtunului, îngustând-o mult, în așa fel încât apa să țâșnească mai departe și cu mai multă putere.
A început să-i dea jos spuma, uneori împingând-o spre acele părți ale corpului unde săpunul nu ajunsese, orientând într-acolo jetul de apă. După ce a dat jos aproape toată spuma de pe ea, a astupat cu degetul gura furtunului și a ordonat să fie închis robinetul, fără să se adreseze unui soldat anume. Din rândurile soldaților s-au ridicat din nou voci; în răstimpul acesta câinele stătuse în picioare, atent și încordat, răsuflând nervos. Dintr-odată, plutonierul a strigat la soldatul care se ducea să închidă robinetul și i-a cerut să mai aștepte puțin. Apoi a luat degetul de pe gura furtunului, iar apa a țâșnit din nou, dar de data aceasta în direcția câinelui. Doar ce a simțit apa venind peste el, că a și luat-o la fugă mâncând pământul. Soldații au început să râdă, iar el a zâmbit, după care i-a ordonat soldatului să închidă robinetul. Când apa s-a oprit, a aruncat furtunul pe nisip. Tot pe nisip, nu departe de furtun, se aflau și hainele sfâșiate ale fetei, decolorate de soare. Păreau mai degrabă niște plante uscate.
A dat din nou un ordin, iar soldații s-au întrecut să i-l îndeplinească. Nu a trecut mult până când unul dintre ei s-a întors aducând o cămașă, iar altul o pereche de pantaloni scurți. A întins mâna dreaptă și le-a luat de la ei, apoi i le-a dat fetei.
Mâna i-a rămas suspendată în aer câteva clipe ținând cămașa și pantalonii scurți. Fata a întins mâna stângă să le ia, încercând cu dreapta să se acopere atât cât putea. Soarele aproape că o uscase, cu excepția câtorva stropi risipiți pe piele, de pildă la umbra sânului drept. Privirea lui s-a oprit o clipă acolo, apoi a alunecat spre mâna fetei, care era foarte aproape de a lui. S-a grăbit să-i lase hainele, dar până să apuce ea să le prindă, au căzut pe jos.
***
După ce a îmbrăcat hainele, fata semăna cu restul membrilor plutonului care se adunaseră în jurul ei; singura deosebire era părul ei lung, negru și creț. Ofițerul și-a plimbat privirea peste grupul de soldați până când a dat cu ochii de infirmier, căruia i-a dat o sarcină nouă: să dezinfecteze părul fetei și să-l tundă ca să împiedice răspândirea păduchilor în tabără. Infirmierul a părăsit adunarea însoțit de un soldat și s-au întors după câteva minute aducând cu ei o valiză și un scăunel, împreună cu o canistră din care ieșea miros de benzină. Infirmierul a pus scaunul jos și valiza lângă el, după care s-a dus la fată, a apucat-o de braț, a condus-o către scaun și a așezat-o pe el apăsând-o pe umeri. S-a aplecat deasupra valizei, de unde a scos niște mănuși pe care și le-a pus cu îndemânare, iar apoi i-a făcut semn soldatului să-i aducă canistra. A luat-o și a început să toarne benzină peste părul fetei până când s-a îmbibat tot. A pus canistra la o parte și a început să maseze pielea capului cu grijă, mai ales rădăcinile părului din spatele urechilor și de la ceafă. La sfârșit a scos din valiză un pieptăn și niște foarfece și s-a uitat la ofițer, întrebându-l cât de scurt să taie părul. Până la urechi, a răspuns ofițerul. Infirmierul a făcut cu pieptănul o cărare în părul fetei, lăsând să se vadă o bucată din pielea capului, de un alb strălucitor.
Soldații priveau cum părul fetei cade pe nisip împrejurul ei, în vreme ce santinela, ajutată de un alt soldat, prinsese câinele și începuse să-i frece blana gălbuie, turnând peste el benzină din aceeași canistră. În clipa aceea un tremur ușor a străbătut trupul plutonierului, în ciuda soarelui amiezii care-și arunca razele fierbinți chiar deasupra lor.
Infirmierul a terminat repede de tuns. A dezinfectat foarfecile, pieptănul și scaunul, iar unul dintre soldați a adunat într-o cârpă părul căzut pe nisip. A făcut-o ghem și a aruncat-o peste hainele sfâșiate ale fetei, apoi le-a dat foc la ordinul plutonierului. Câteva bucle de păr au rămas risipite pe nisip, scăpând de focul care a ars grămăjoara de haine.
***
Fata a fost dusă înapoi în baracă, iar santinela și câinele și-au reluat pozițiile de mai devreme în fața intrării. Soldații s-au împrăștiat treptat, retrăgându-se la umbra corturilor și lăsându-l pe plutonier să discute cu adjunctul lui și câțiva sergenți. De acum încolo trebuia întărită paza, trebuiau amplasate grupuri suplimentare de soldați în diferite puncte ale taberei în caz că arabii lansau un atac în săptămânile următoare ca răzbunare împotriva lor după incursiunea din dimineața aceea. Cât despre fată, avea s-o ducă la comandamentul central sau avea s-o lase într-una dintre așezările arabe cu prima ocazie care se ivea. Nu puteau să o țină prea mult la ei. Între timp, o va pune să lucreze la bucătărie.
S-a despărțit de ceilalți și s-a îndreptat spre intrarea principală, apoi a luat-o către dealurile de la apus ca să mai facă o inspecție rapidă, dar junghiul din picioare nu l-a lăsat să meargă prea departe. S-a așezat și a început să scruteze priveliștea galbenă și sterilă, pe care tăcerea ar fi învăluit-o cu totul dacă n-ar fi fost vocile sparte ale soldaților care se strigau unii pe alții și râdeau. Prin fața ochilor au început să i se perinde niște imagini: cămila căzută pe nisip; smocul de iarbă smuls din rădăcini și rămas lângă botul ei; și apoi fata.
