Cu o deschidere ce fixează filmul în rama unei tradiții estice – cine a văzut măcar un film din cele regizare de Andrei Tarkovski știe la ce mă refer – Fjord provoacă spectatorul (avizat, care a citit prezentarea) să facă o alegere cu privire la ce va urma. Provocarea lui Cristian Mungiu este ca filmul să fie privit, în primul rând, ca o producție artistică, judecată din punct de vedere estetic și abia după aceea luat la disecat subiectul, tema, cazul. O mutare de accent vitală pentru cel care ca dori, în final, să judece cazul în sine, pentru că obiectivitatea se câștigă printr-o ieșire în exterior, printr-o detașare de subiect necesară, dar în același timp extrem de greu de obținut. Fjord, feribotul cu care familia Gheorghiu vine în Norvegia și cel cu care pleacă de acolo înspre Danemarca este asemenea navei Belgica cu care celebrul Emil Racoviță a rămas blocat în ghețurile Antarcticii. Spre deosebire de vasul lui Racoviță, care purta la bord oameni de știință și exploratori, Fjord duce cu el în larg multe cutume, prejudecăți, stereotipuri care fac ravagii, spaime și oamenii care le poartă cu sine peste tot în lume. Toate aceste corvezi riscă să scufunde vasul, pentru că atârnă precum balastul.
Între primul cadru și ultimul, Cristian Mungiu ia firul Ariadnei și-l poartă printr-un labirint foarte alambicat, în care spectatorul este (aparent) definitiv captiv; în realitate, cel care găsește ieșirea nu e cel care dă verdicte – vinovat/nevinovat – ci cel care va reuși să nu judece, ci să înțeleagă cele întâmplate, adică să pună cap la cap toate evenimentele, așa cum s-au întâmplat, schimbând în permanență tabăra. Răbdarea devine principala armă a spectatorului, care va fi greu încercat pe alocuri, pentru că filmul nu e nici foarte scurt și nici lipsit de detalii esențiale pentru buna înțelegere a dramei familiei care s-a trezit peste noapte fără copii, luați în grija statului norvegian din pricini deja cunoscute. Construcția tramei este una de maestru și de multe ori mi-am zis că Mungiu a avut lama de cuțit în fața ochilor: a reconstruit cazul printr-o antiteză perfectă a viziunilor/poveștilor celor două tabere, deznodământul fiind punctul de întâlnire al celor două fire narative. Repet, decizia lui Mungiu a fost aceea de a nu da verdicte, ci de a lăsa spectatorul să-și găsească singur soluțiile. Este structura clasică a unei dileme (constructivă sau distructivă, rămâne la decizia fiecăruia dintre cei aflați în fotolii) care pusă în cadre cinematografice ne arată cât de complicată a devenit viața unei familii în secolul XXI. Dubla măsură și birocrația generează seturi de reguli care intră în contradicție și forțează oamenii să ia decizii cu care nu sunt de acord sau care le afectează viețile. Cristian Mungiu poartă spectatorul printre cele două extreme și-l forțează să privească ca atare cele două moduri de gândire și comportament (foarte diferite, ba chiar antagonice adesea).
Fjord este despre alegeri, decizii personale și despre efectele lor asupra celor din jur. E despre personal vs social, eu vs noi, tradiție vs modern etc. Migranți care aleg să trăiască într-o țară în care libertatea religioasă nu e printre primele drepturi promovate și respectate de stat și instituțiile sale. Membri ai unui cult religios care în ochii celorlalți devin fundamentaliști; așa sunt percepuți de către cei din jur, pentru că aproape nimeni nu e curios să vadă și să înțeleagă cum trăiesc și ce fac când se întâlnesc. De cealaltă parte, multă, enorm de multă singurătate, mult rigorism și seturi de reguli sociale care adesea par imposibil de respectat. Mungiu a reușit să pună bine în evidență atât defectele, cât și calitățile tuturor celor antrenați în poveste. Nimeni, niciunul dintre cei implicați nu e perfect, dimpotrivă. Splendoarea umanității capătă sens în momentele de maximă suferință, atunci când părinții caută soluții la problema cu care se confruntă; ei își doresc copiii acasă, chiar dacă nu înțeleg unde sau ce-au greșit. Nici cei de la serviciul de protecția copilului nu pot fi acuza
ți de rea-voință, dimpotrivă ei sunt absolut convinși că acționează în apărarea interesului superior al copilului. La capăt de drum toți sunt transformați, în bine sau în rău, e la decizia spectatorului, cum spuneam.
Cristian Mungiu – Fjord – photo credits Tudor Panduru
Cristian Mungiu prin felul cum alege să pună povestea în cadre scoate în evidență două întrebări la care fiecare avem propriile răspunsuri, rămâne ca viitorul să ne arate dacă sunt bune sau nu: prima este cea a desacralizării dusă la extrem. O scoatere forțată din spațiul social a oricărui urme de credință, care vine la pachet cu multe consecințe nefaste, ne place sau nu, așa stau lucrurile. În lipsa unui sistem moral bazat pe diferența dintre bine și rău, oamenii bâjbâie în căutarea adevărului și nu se mai simt în siguranță nici măcar în spațiul intim. Al doilea aspect pus în evidență de Cristian Mungiu în Fjord are legătură cu singurătatea și izolarea: cum combatem această izolare și cu ce resurse, pentru că a ajuns să ne afecteze mult prea mult, n-o mai putem ignora și nici ocoli. Casele tip, care fac parte dintr-un sat/o comunitate mică, aflată la poalele muntelui, sunt perfect izolate, deși între ele nu sunt distanțe prea mari, dimpotrivă. Dar ce se întâmplă în spatele ferestrelor nu are ecou deloc în afară, ceea ce mi-a adus aminte de Echo/Bergmál (regia Rúnar Rúnarsson), un film islandez care a făcut parte din programul TIFF 2020. Se discută despre gen încă de la clasele primare, dar discuțiile despre credință sunt interzise. Se petrece Crăciunul, dar sunt interzise cântecele religioase și orice altă manifestare religioasă în alt spațiu decât biserica. Copiii stau prea mult pe telefon, navigând pe internet, dar găsim ca foarte restrictive deciziile luate de membrii familiei în ceea ce privește interzicerea accesului la internet, Youtube sau chiar posesia unui telefon mobil la vârste (foarte) mici. Toate acestea sunt puse în evidență pe măsură ce cei doi părinți caută să reintre în posesia drepturilor părintești. Dacă au sau nu importanță în rezolvarea cazului, rămâne să la aprecierea fiecăruia dintre noi.
După ce-am văzut Fjord, am revăzut filmul care i-a adus primul Palme d’Or lui Cristian Mungiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Sunt aproape 20 de ani diferență între cele două filme și revăzând filmul care l-a făcut cunoscut în lume pe Mungiu mi-am dat seama de cât de mult s-a schimbat societatea în acești ani. N-am spus că a evoluat, ci că s-a schimbat. Pentru că lucrurile nu stau chiar bine pentru oameni/omenire, deși civilizația a atins praguri de neimaginat acum 50 de ani, democrația a câștigat din ce în ce mai mult teren și din ce în ce mai mulți oameni au un nivel de trai care le permite să călătorească peste tot în lume. Distribuția din Fjord este excelent gândită, se simte că Mungiu nu s-a grăbit să facă filmul, s-a documentat îndelung. Știu că a declarat că și-a dorit ca Sebastian Stan să joace rolul tatălui (Mihai Gheorghiu), o decizie care a contrariat pe mulți, dar care pe mine m-a bucurat. Am văzut în câteva scene un actor excepțional, care duce personajul dincolo de ecran; furia care-i iese pe nări, încrâncenarea și neputința exprimate la nivel de gesturi greu sesizabile cu ochiul liber, toate acestea fac din Mihai un personaj real, autentic, viu. La final, nu-l iubești pe tată, dar măcar îi poți înțelege raționamentele și deciziile. Renate Reinsve este ravisantă în rol; nu te poți dezlipi de ea, faci corp comun cu suferința ei de mamă care s-a văzut peste noapte fără niciun copil, o tragedie căreia încearcă să-i facă față, nu vrea să fie doborâtă, se ține tare, dar cu ce preț… Un rol construit din foarte multe fire, unele mai colorate, altele mai puțin stridente, dar care împreună alcătuiesc o țesătură asemenea unei armuri. În jurul lor, copiii, vecinii, prietenii/colegii copiilor și toți ceilalți. O comunitate norvegiană pe care o pândește tot timpul riscul unei avalanșe. Cadrul cu avalanșa apare în două momente esențiale din film, la început și final, iar metafora asociată imaginii te lasă fără cuvinte; pentru că Mungiu „agață” o întrebare esențială pentru o bună înțelegere a tot ceea ce se întâmplă în film: cât de pregătiți suntem să renunțăm la prejudecăți, astfel încât să înțelegem ce s-a întâmplat atunci, la finalul anului 2015, cu familia Bodnariu.
Fjord, ca realizare cinematografică, merită multe premii, nu doar Palme d’Or, pe care l-a luat deja. Dar dincolo de aceste recompense, el merită mulți spectatori. E un film care te schimbă și care schimbă niște perspective.
FJORD
DISTRIBUȚIE
Sebastian Stan, Renate Reinsve, Lisa Carlehed, Ellen Dorrit Petersen, Lisa Loven Kongsli, Henrikke Lund-Olsen, Vanessa Ceban, Christian Rubeck, Markus Scarth Tønseth
REGIZOR
Cristian Mungiu
PRODUCȚIE
Norvegia 2025
