Coloana sonoră are câteva hituri, dacă e să folosim un cuvânt foarte des folosit în anii ’90. Câteva s-au dat intens la radio înainte de 1989, semn că trebuiau să întregească atmosfera, una redată cu o minuție pe alocuri deranjantă de Bogdan Mureșanu, cel care-și asumă regia filmului, dar și scenariul acestuia. Poate că de aici și nevoia unora de a căuta nod în papură, pentru că am văzut multe comentarii legate de faptul că aproape toți fumează țigări extra long (Kent sau ceva de genul acesta); mie mi-a fugit gândul la faptul că e bine că avem colecționari de Dacii, pentru că în film apar câteva Dacia 1300 bine întreținute (apare în câteva cadre tapițeria taxiului care o duce prin oraș pe Florina, actrița teatrului Nottara, nevoită să facă înlocuire pentru programul de Revelion ce urma să se dea la televizor).
Silvia Gheață a fost realizatoarea emisiunii Lumea dansului, difuzată timp de 15 ani la TVR. Un record pentru o emisiune culturală, mai ales pentru una cu un subiect de nișă, dansul (clasic și/sau contemporan). Datorită ei am văzut pentru prima oară înregistrarea celebrei montări a Bolero-ului lui Ravel, coregrafia fiind semnată de Maurice Béjart. Bogdan Mureșanu lasă să se audă pe fundal toată piesa muzicală, însoțind astfel apogeul acțiunii filmului: triumful libertății. Uitându-mă la ultima parte din Anul Nou care n-a fost am avut flash-uri cu celebra Maia Plisețkaia hipnotică și cu corpul de balerini care (împreună) au reușit să aducă spectatorul în transă, una căutată intens de coregraf. E în această dorință a coregrafului nevoia de a așeza spectatorul pe pragul dintre aici și dincolo, de a-l așeza într-un no man’s land unde nu dictează nici rațiunea, nici simțirea, ci ceva mult mai puternic decât combinația dintre cele două. Asta și-a dorit și Bogdan Mureșanu cu filmul său; să scoată spectatorul din zona de confort, să-l pună în situația de a fi: atunci, într-un decembrie sumbru și acolo, într-un București căzut pradă planurilor demolatoare ale unui cuplu demonic de conducători de stat.
Anul Nou care n-a fost
Anul Nou care n-a fost nu e o reconstituire ad litteram a istoriei acelor zile din decembrie 1989, zilele când la Timișoara deja se murea pe străzi. Și, totuși, ce-i reușește perfect lui Bogdan Mureșanu este tocmai recrearea atmosferei de teroare de care aveam parte zi de zi, noi, cei care am trăit acele zile (și ani). Realizarea programului de Revelion ce urma să se difuzeze la TVR devine misiune imposibilă din momentul în care actrița care rostea cu patos lauda deșănțată la adresa lui Ceaușescu fuge din țară. Securistul își mută mama din casa de pe Uranus nr. 16, printre ultimele case rămase în picioare în zona căzută pradă furiei demente a cuplului Ceaușescu. Scrisoarea către Moș Crăciun trimisă de un copil de clase primare devine sursă de comportamente paranoice și coșmaruri pentru părinții acestuia: cum să-i dorești moartea lui Nea Nicu? Cei doi studenți care aleg fuga din țară, traversând ilegal granița, închid cercul dramei, unul dintre ei fiind fiul regizorului emisiunii pentru care se căuta actriță. Bogdan Mureșanu reușește astfel să răspundă la o întrebare care s-a auzit foarte des în primii ani de după 1989: de ce n-a căzut mai devreme regimul comunist? Privind la Anul Nou care n-a fost îți dai seama că teroarea a fost posibilă și de foarte lungă durată pentru că a fost precum o caracatiță: n-a fost plan al vieții personale și sociale care să nu fie controlat de putere. De la firul telefonului la care s-a umblat (tind să cred că celor născuți după anii 2000 trebuie să li se explice multe din aceste aluzii) la eșuarea sinuciderii atent gândită de mama securistului dintr-un motiv foarte simplu: se întrerup gazele. Penele de curent electric și gaz erau la ordinea zilei, ajunsesem să ne organizăm viețile în funcție de programul de apă caldă, orele în care știam deja că n-o să avem curent electric și în funcție de cât de puternice erau gazele la aragaz.
Replici care te fac să râzi copios: „Încercați cu ceai de tei, e mai sănătos!”; „Sunt set, așa le-am moștenit, așa le dau mai departe!”; „Hoția din dușmănie!”, „Un fular de om, asta ești!”, „Vă bateți joc de mine? Eu vă priveam cu respect!”, „Dar e viu! Simbolul!” scot spectatorul din starea de perplexitate, astfel încât la finalul vizionării reflecția se instalează automat. Nu-ți dorești să uiți ceea ce ai văzut, ci-ți dorești să vorbești despre ceea ce ai văzut; nu pentru că ai trăit și tu asta, ci pentru că nu vrei să se mai repete. Nimeni n-ar trebui să treacă prin ceea ce au trecut generații întregi de oameni: un sistem opresiv e antiuman și aici ar trebui să se închidă orice argumentare. Din păcate, trăim vremuri în care privarea de drepturi personale și/sau colective apare ca fiind soluție salvatoare în ochii unora, după cum dorința de a desființa partidele politice li s-a părut unor cetățeni (deloc puțini la număr, din păcate) absolut normală (da, la ultimele alegeri prezidențiale din România mă refer).
„Asta a fost tot! Sunteți liberi!” e replica de final de film, cea care ține loc de orice concluzie. Dincolo de faptul că e interpretabil fiecare cuvânt în parte, dar mai ales sensul cuvântului „liberi’, rămân ecourile cu reverberații puternice în memoria (in)fidelă a multora dintre cei trecuți de 50 de ani. Ce n-au putut să ne învețe cei care au murit atunci, în decembrie ’89, este ce să facem cu libertatea pe care aproape că am primit-o în dar. Și cum să facem să rămânem liberi.
În loc de concluzii: nu există cadru din film din care să nu țipe sărăcia; una absolută, acaparantă. De la sărăcia de limbaj, trecând prin sărăcia de idei în ceea ce privește amenajările interioare și până la ce se mănâncă. De fapt, nu prea se mănâncă în filmul ăsta. Ciudat, dacă ne gândim că în preajma Crăciunului toți ar trebui să se gândească la meniuri festive. Scena în care băiatul lui Gelu primește o portocală de la vecinul care a stat la coadă toată ziua pentru că s-au primit „de toate” la alimentara ține loc de orice explicație suplimentară; poți să faci o introducere în istoria comunismului românesc plecând de la această scenă.
Pentru că s-a scris mult despre actorii din distribuție, n-o să fac decât o mențiune specială în acest sens. Ce face Emilia Dobrin în rolul Margareta Dincă e de manual, efectiv. Un rol care-i pune în valoare forța interioară, capacitatea de introspecție și talentul. Anul Nou care n-a fost își merită premiile și recunoașterea, dar dincolo de toate acestea rămâne întrebarea: de câte filme de acest fel mai este nevoie ca să înțelegem cât de mică e granița dintre a fi și a nu fi liber?
*
Anul Nou care n-a fost (The New Year That Never Came)
Regia: Bogdan Mureșanu
Scenariul: Bogdan Mureșanu
Coproducători: Ada Solomon, Viorel Chesaru, Vanja Kovačević
Producători executivi: Irina Enea, Bogdan Luca, Adriana Bumbeș
Producători asociați: Theo Nissim, Claudia Nedelcu Duca, Dan Burlac, Adrian Văncică
Distribuție: Adrian Văncică, Iulian Postelnicu, Emilia Dobrin, Mihai Călin, Nicoleta Hâncu, Andrei Miercure, Manuela Hărăbor, Ioana Flora, Ada Galeș, Victoria Raileanu, Elvira Deatcu, Marian Râlea, Vasile Muraru, Ion Sapdaru, Mircea Andreescu, Radu Gabriel, Vlad Ionuț Popescu, Theodor Șoptelea, Răzvan Vasilescu, Ioan Paraschiv, Doru Cătănescu, Gabriel Spahiu, Angel Popescu, Nicodim Ungureanu, Ilinca Hărnuț, Sorin Cociș, Marius Damian, Marian Adochiței, Dana Voicu, Afrodita Androne, Virgil Aioanei, Luca Toma.
Distribuit de Forum Film România
O producție: Kinotopia
Co-producție: TVR, All Inclusive Films
În asociere cu CHAINSAW
