Faust moare de două ori, de Roman Ráž

Mai întâi a fost o piesă radiofonică. Difuzată în premieră în 1967, Faust moare de două ori avea să se bucure de un succes rapid, motiv pentru care Roman Ráž a rescris-o sub forma unui roman. Urma să-l publice în 1969, numai că, între timp, au venit sovieticii, iar Faust-ul său avea să fie interzis. De ce? Din cauza ideilor subversive. Era o carte periculoasă, pentru că vorbea despre revoluție și despre putere într-un mod inconvenabil regimului. Deși acțiunea ei se petrece, în totalitate, în America de Sud. E și motivul pentru care ai impresia că nu e scrisă de un ceh, ci de un sud-american.

Pe cărări nebănuite, am văzut în deschiderea Faust-ului o asemănare cu începutul din Dragostea în vremea holerei, când doctorul Juvenal Urbino sosește într-o casă cufundată în penumbră, într-un miros de migdale care îi aminteşte de „soarta iubirilor neîmplinite”. Tot despre o vizită este vorba şi la Roman Ráž, cu o introducere lină în atmosferă, cu imaginea simbolică a unei colivii în care se joacă nişte papagali şi cu bănuiala că liniştea va fi în curând tulburată de chiar această vizită.

Cine vine? Un ziarist. Curios, băgăcios, vrea un interviu cu principalul locatar al casei, un general de care nu se mai interesează nimeni de 30 de ani. Sunt trei decenii pe care cei doi urmează să le developeze împreună, deşi generalul se gândeşte mai degrabă la un război-fulger, pentru că, în ciuda anilor, se simte vulnerabil. Şi dacă ar fi avut de-a face cu orice ziarist, poate ar fi avut succes, numai că acesta are motive întemeiate pentru a insista. Aşadar, nu e cazul de război-fulger, ci de mai multe bătălii, în urma cărora generalul cedează şi îşi spune povestea.

„Nimic nu-i aşa de sigur şi real ca moartea”, spune, la un moment dat, generalul, la capătul unei existenţe din care ar vrea să înţeleagă mai multe. În urmă cu 30 de ani, consimţise să fie folosit de un cerc de putere ca exponent. Planul fusese ca el să moară în pragul alegerilor, iar gruparea pe care o reprezenta să se ridice tocmai pe forţa sacrificiului respectiv. Însă aceasta este doar o parte din adevărul pe care urmăreşte să-l aducă la suprafaţă ziaristul, pentru că însăşi viaţa lui este legată, prin fire încă necunoscute generalului, de acele evenimente.

E un joc, o luptă de idei, cu un general care pierde şi un ziarist care, aparent, câştigă. Fiecare îşi povesteşte viaţa, în părţile ei esenţiale, urmând să-şi dea seama că, în materie de libertate, sunt amândoi pe acelaşi plan, asemenea papagalilor la care se uită din când în când, într-o linişte răvăşitoare, încordată.

„Orice fiinţă se lasă ademenită de noi impresii, uită de prietenie, de recunoştinţă, vrea libertate şi nu-şi dă seama că lumea slobodă în libertate e doar o colivie mai mare, ale cărei bare le purtăm în noi.”

Acesta este un răspuns iritat, pe care generalul i-l dă ziaristului în momentul în care observă că nu se mai poate ascunde. Ziaristul, din motive mai mult sau mai puţin personale, îl cheamă la acţiune, are avântul şi impresia că el nu s-ar afla în colivie.

Cine învinge/dacă învinge cineva vedeţi în Faust moare de două ori. Un roman care se închide ciclic, cu o propoziţie cinematografică: „Peruşii din colivie ţopăiau derutaţi de pe o bară pe alta…” Va fi plăcut să înţelegeţi de ce sunt peruşii aceia derutaţi şi cum, după o tăcere de 30 de ani, un ghem de amintiri poate schimba două vieţi.

Când avea premiera radiofonică a Faust-ului, Roman Ráž era tânăr, de numai 32 de ani. În urmă cu câteva zile, la Bookfest 2015, în pragul a 80 de ani, a spus că n-ar schimba nimic. Cred că am înţeles de ce. Pentru că nu s-a modificat nimic în modul de a impune puterea. Sunt atâtea exemple pe care se susţine simbolul acesta, al sacrificiului, inclusiv religioase, inclusiv româneşti, încât povestea scriitorului ceh nu are şi nu va avea niciodată nevoie de rescriere. O carte mare, cum ar veni.

Editura Cartier;