Fairia – o lume îndepărtată, de Radu Pavel Gheo, ediţie revizuită, însoțită de o prefață scrisă de O. Nimigean, a apărut în colecția Top 10+ a Editurii Polirom . Cartea este disponibilă și în format digital.
DESPRE CARTE
Science fiction, fantasy, basm modern sau chiar post-modern, Fairia începe clasic, cu o navă spaţială care eşuează pe o planetă necunoscută, dar ciudat de familiară. Astronauţii se transformă în eroi exploratori ai unei lumi care ar semăna cu vechiul Pămînt, însă cu legi şi locuri mult mai imprevizibile şi mai înşelătoare. În momentul în care în scenă apar un centaur bătrîn şi sentimental, un prinţ de benzi desenate şi o superbă vrăjitoare blondă şi rea (cel puţin la prima vedere), realitatea se dă cu totul peste cap: stîncile vorbesc şi se luptă în duel, corăbiile plutesc pe nisip, răsar de nicăieri cavaleri în armură şi, din cînd în cînd, la graniţa dintre vis şi trezie, imagini dintr-o viaţă paralelă a aceleiaşi expediţii sugerează o poveste în oglindă, la fel de reală ca aceea pe care o deapănă peste ani singurul martor rămas în viaţă al călătoriei.
„Printre personaje de basm – unele înduioşător de simpluţe, ca în B.D.-uri – şi peripeţii «care mai de care», iată-mă regăsind o greu definibilă stare de graţie. Ca şi atunci cînd am citit Micul Prinţ? Sau Povestea fără sfîrşit? Sau, într-un fel, Un yankeu la curtea regelui Arthur?” (O. Nimigean)
FRAGMENT
Numai cînd mi-am îndreptat privirea în jos am văzut o rază reflectată, un obiect lucind metalic. Un instrument! O unealtă. Am coborît repede pe o parîmă şi m-am afundat în nisipul fin, cald încă. Nu mi-a trebuit mult pînă să reperez obiectul, dar ce dezamăgit am fost! Era o cutie de conserve, goală, de tipul celor pe care le aveam şi noi pe navă. Am cîntărit-o în palme, după care am dat s-o arunc. N-am aruncat-o însă. M-am holbat mai atent la ea. Ceva nu era în regulă. Cutia era de inox, dar ruginise şi se subţiase, pe alocuri avea chiar unele găuri fine, ca şi cum ar fi stat acolo de zeci de ani. Dar, în afară de Skylark, nici o altă expediţie din sistemul nostru solar nu ajunsese pe planeta asta îndepărtată! Cît timp trecuse de cînd eşuasem aici? Zeci de ani? Mi-am trecut mîna prin barba care mă înţepa neplăcut: crescuse binişor, dar în nici un caz nu părea mai veche de trei zile. Ultima dată mă bărbierisem pe navă, pe Skylark. Ori nici asta nu mai ţineam minte? Dacă alţi oameni ajunseseră aici înaintea noastră… nu, n-aveau cum. Pe cutie nu se mai distingeau nici un fel de însemne de fabricaţie, dar era clar de tipul celor folosite de noi. Ce se întîmpla cu mine? Înnebuneam, înnebuneam, ce altceva putea să fie?
Deodată un fîşîit uşor m-a scos din starea de prostraţie în care căzusem. Am ridicat capul şi am încremenit. Cutia mi-a căzut din mînă, dar nu mai aveam eu ochi pentru ea. În faţa mea se oprise un om, unul ciudat, îmbrăcat într-un fel de cămeşoi făcut din inele de metal ţesute unul de altul. Individul purta pe cap o cască metalică în care se mai reflectau ultimele raze de lumină ale apusului, un coif ciudat ce-i ascundea cu totul ţeasta, iar în mîna stîngă avea o spadă lungă. Teaca spadei o ţinea în mîna dreaptă, de unde am înţeles că abia scosese arma şi, probabil, voia s-o folosească. M-am dat un pas în spate şi am ridicat încet mîinile, ca să-i arăt că nu am gînduri duşmănoase. Insul a rostit ceva, cu o voce groasă, dar casca împiedica sunetele să treacă şi n-am priceput nimic. De fapt, nici nu aveam de ce să pricep, doar că insul părea atît de… familiar, de uman! Am dat din umeri. Atunci şi-a ridicat un fel de vizor al căştii şi i-am văzut chipul. Un om ca toţi oamenii. A repetat cele spuse, dar, ca şi prima dată, n-am auzit decît un fel de „Iatci!” scurt. Părea un ordin. Iatci! Nu ne înţelegeam. Nici asta nu trebuia să pară lucru de mirare, doar veneam din lumi diferite, dar pe mine neputinţa mea m-a surprins. Îţi dai seama de ce, mi se întîmpla pentru prima dată. Îmi aminteam cumva, vag, că altundeva lucrurile stăteau altfel. I-am arătat prin semne corabia, dar a dat din cap că nu. Ridicînd teaca sabiei, mi-a arătat şi el una din dunele din faţă şi a zis altceva. A zis-o de două ori şi am reţinut ceva care suna cam aşa:
— Hăh-nierţu ngî ceă nişti?
Gîtuia sunetele, făcîndu-mă să întreb cum de putea pronunţa „îngî”-iturile alea. Ce-o fi vrut să spună? Numai că, fără să vreau, ochii mi se lipiseră de teaca de piele, pe care scria ceva, ceva extrem de simplu şi totuşi la fel de neînţeles ca şi vorbele lui. Am întins mîinile încet spre teacă, zicînd cu un ton cît mai blînd:
— Lasă-mă s-o văd! S-o văd! Ţi-o dau înapoi, serios, lasă-mă doar s-o văd!
M-a privit prostit, aşa cum cred că îl privisem şi eu cînd scosese sunetele acelea neomeneşti. Dar m-a lăsat să-i iau teaca lungă, maronie. Am sucit-o, am răsucit-o şi deodată, nu ştiu cum, am priceput. Nu înţelegeam limba în care erau scrise cuvintele de pe teacă, dar literele le cunoşteam. Cum aş fi putut să nu le cunosc! Doar că, nu ştiu de ce, cineva le scrisese pe dos. Ori poate că eu… Asta era! Pe dos! Ca în oglindă! Îmi amintesc că am desluşit pînă la urmă cuvintele „gratiae” şi „Domine”, dar asta nu mă mai interesa! Nu, important era că pricepusem o părticică din cele întîmplate: deşi se sincroniza în timp şi spaţiu cu ceea ce trăiam eu, cavalerul ăla în zale de metal era plasat de-a-ndoaselea. În sinea mea i-am zis „cavalerul în oglindă”, fiindcă abia mai tîrziu am reuşit să-i aflu numele.
Începusem să devin mai optimist. Poate că amintirile mele dezlînate nu erau simple amintiri. M-am căţărat repede pe parîma corabiei şi am alergat ca un nebun pe punte, convins că o să dau peste ce căutam. Şi am găsit: recorderul audio. Am coborît tot în fugă înapoi, la poalele corabiei încremenite între nisipuri, şi l-am găsit pe cavaler aşteptînd răbdător. Îşi dăduse jos casca, aşa că i-am putut vedea chipul: bărbos şi cu plete lungi, negre, dar cu o piele albă şi moale, cam puhavă, semn al unui trai tihnit şi îndestulat. Foarte tînăr, cavalerul părea să nu aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. M-am oprit lîngă el, ţinîndu-mă la distanţă, ca să nu mă bănuiască de vreo viclenie, şi am rostit în microfonul recorderului: „Cred că acum înţelegi ce spun, nu-i aşa?” Apoi l-am pornit, inversînd sensul de redare a sunetelor. La urechile mele a ajuns o bălmăjeală la fel de stupidă ca şi cea pe care o auzisem mai înainte de la cavaler, dar tînărul a ridicat privirea, surprins şi înseninat, apoi a răspuns repede. Eram pregătit, aşa că l-am înregistrat şi am repetat procedura, inversînd acum sensul de redare a sunetelor scoase de el. Am auzit: „Da, înţeleg! Ce minune, cerule sfînt, ce minune! Cine eşti tu, străine?”
DESPRE AUTOR
Radu Pavel Gheo (n. 1969, Oraviţa) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. În perioada petrecută în Statele Unite (2001-2002) a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble. Experienţa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, apărut la Editura Polirom. A publicat pînă în prezent mai multe volume: Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom 2004; 2006; 2014), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008, volum coordonat de autor împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010). Radu Pavel Gheo este inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din ţară şi străinătate. O serie de texte de-ale sale (proză scurtă şi eseuri) au fost traduse în engleză, franceză, germană, maghiară, sîrbă, slovenă, poloneză. A scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Printre premiile literare obţinute de autor se numără: premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara (2004, 2006, 2011), premiul „Pro-Cultura Timisiensis”, premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), premiul naţional de proză „Ziarul de Iaşi” (2011), premiul „Romanul anului” acordat de revista Tiuk! (2011) etc. În prezent Radu Pavel Gheo trăieşte în Timişoara. Este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.
