Un băiat neastâmpărat se apropie nepermis de mult de o prăpastie, altul își rupe o mână căzând în timp ce cască ochii după un avion, iar o fetiță urmărește vrăjită un episod din serialul de desene animate Sofia Întâi. Par lucruri cât se poate de firești în viața unui copil, însă toate aceste situații – ca și celelalte din volum – au în spatele lor lumea disfuncțională a adulților, aflați într-o continuă pendulare între ce a fost și ce va fi și niciodată atenți la ceea ce există în jurul lor. Iar când acești adulți intră în acțiune, mânați de instinct și dorință, nu fac decât să-și arate fragilitatea în fața adevărurilor cu care se confruntă.
Instinct de supraviețuire cuprinde nouă texte de citit dintr-o suflare, în care detaliile cântăresc mai mult decât se vede la suprafață.
Mircea PRICĂJAN s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o lucrare despre maestrul literaturii horror și mystery, Stephen King. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul cultural al unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002),Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn de Fier (Polirom Junior, 2018), Murmur (Humanitas, 2023) și Gașca (Polirom Junior, 2024) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume, a îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și în engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. Între 2003 și 2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al publicației.
Fragment
Pînă la întîmplarea de pe plajă, cea după care toţi l‑au considerat erou şi numai el a început să creadă că este cu adevărat ţicnit, Toma, tînărul student care pentru toată lumea era Tomi, adică exact cum îi spuneau ai lui de cînd era de o şchioapă, un lucru care îl sîcîia extraordinar de tare, deşi niciodată nu socotise că ar fi bine să le atragă atenţia amicilor că ar prefera să‑i spună Toma, ca în buletin, că nu mai are cinci ani, nici măcar optsprezece, ci e ditamai handralăul de douăzeci şi doi, înalt cît bradul şi lat în umeri ca un halterofil profesionist, el, Toma, mai trecuse prin cîteva întîmplări care l‑ar fi putut pregăti pentru ce urma, şi chiar îl pregătiseră, doar că nu în sensul care să îl avantajeze. Sigur că după aceea a îmbrăţişat cu abandon faima dobîndită, s‑a lăsat fotografiat, a acordat interviuri, a ajuns chiar în platoul improvizat pe plajă al unei emisiuni matinale, şi‑n tot acest timp a încercat să se comporte cît se poate de normal, iar strădania lui, evident căznită, l‑a ajutat pînă la urmă să‑i convingă pe oameni că era cu adevărat afectat de întîmplare, doar că debusolarea lui prost disimulată avea cu totul alt resort decît îşi imaginau interlocutorii şi noii săi admiratori.
În vara aceea suferise cea mai mare decepţie în dragoste din altminteri bogata sa experienţă amoroasă. Problema era că pe Horiana chiar o iubise, în vreme ce pe toate celelalte fete doar le îndrăgise. Horiana era aleasa inimii lui, se convinsese de asta destul de repede şi fusese foarte surprins, chiar speriat, deşi asta nu o recunoscuse faţă de nimeni şi încercase să se calmeze, să îşi spună că e doar o impresie trecătoare, cine a mai văzut ca un tînăr ca el să îşi găsească jumătatea atît de devreme în viaţă, asta‑i încălca flagrant convingerile: avea să o întîlnească pe mama copiilor lui cîndva pe la 35‑40 de ani, după ce îşi va fi trăit din plin viaţa, fără griji şi bucurîndu‑se întotdeauna de clipă ca un veritabil Casanova ce se credea. Horiana îi spulberase planul şi culmea era că o făcuse nu cu surle şi trîmbiţe, proclamîndu‑şi victoria zgomotos, chiuind ca un viking, ci cu degajare, absolut neintenţionat, aproape cu nepăsare – prin simpla ei prezenţă, prin ce însemna ea, cum se purta, cum vorbea, cum gîndea. Horiana era o frumuseţe răpitoare, sigur, altfel nu ar fi apărut pe radarul lui Toma, cu picioarele acelea lungi şi zvelte, cu formele apetisante, întotdeauna bine puse în valoare de hainele cu care se îmbrăca, mulate la limita indecenţei, decoltate şi străvezii, cu chipul ei angelic, tenul oacheş, ochii negri, mari şi perfect alungiţi, gene artistic conturate, nas arcuit fin şi, mai presus de orice, buze senzuale, cărnoase, fără a fi exagerat de pline, numai bune de strivit sub propriile‑ţi buze, cu părul negru lung şi lins, strălucitor ca abanosul bine lăcuit, pe care cel mai adesea îl purta nedesfăcut, dat pe spatele din care ştia să se cabreze ca o statuie de marmură, maiestuos, Horiana era tot ceea ce îşi putuse dori Toma vreodată.
