Ecaterina Vrana – The Art of Being Alive. The Diary of a Painted Life

Undeva, pe un perete din ultima sală care găzduiește expoziția, dai cu ochii de o schiță de mici dimensiuni înrămată, alb pe alb, din care ajunge la privitor doar griul stins al creionului: multe cifre, multe detalii tehnice, din mijlocul cărora aproape că țipă cuvintele „iarbă” și „apă”, fiecare din ele scris de două, respectiv trei ori. În fața simplității n-ai prea multe opțiuni: ori te cutremuri și încremenești extatic, ori te revolți căutând să înțelegi de ce evoluția nu ține (aproape) niciodată de forme complicate, elaborate.

Am vrut să văd retrospectiva Ecaterina Vrana din mai multe motive, dar mai ales pentru că din materialele de promovare am intuit că e ceva mai mult decât lasă organizatorii să se înțeleagă. M-am pus în papucii unui consumator neofit în ale artei contemporane (românești), care vede posterele și titlul expoziției și nu pricepe mai nimic, fără un text revelator. Din fericire, de această dată, textul exista. Căci el m-a făcut să-mi doresc foarte mult să văd expoziția și nu posterele.

Kulterra Art Gallery e unul din spațiile expoziționale pe lângă care trec de cel puțin două ori pe săptămână, dar pe care n-am reușit niciodată să-l vizitez, tocmai pentru că e în drum, dar nu și la capăt de drum (pentru mine). Am ajuns să văd retrospectiva Ecaterina Vrana în ultima zi a expoziției și a fost foarte simpatic momentul când am întrebat pe cei care se străduiau să decoreze fațada clădirii cu ornamentele de Crăciun și am primit un răspuns foarte sincer: nu știm, doamnă, unde este, noi ne ocupăm doar cu aranjamentele. M-am bucurat de singurătatea privitorului pierdut într-un spațiu foarte generos, eclectic din multe puncte de vedere, ascuns într-un subsol ce are forma unei vechi pivnițe de casă boierească, deși îți dai seama de asta târziu, când îți trece prin cap ideea să-ți ridici privirea spre tavan. O expoziție foarte bine gândită și panotată, care m-a provocat să mă las purtată de intuiție și nu de rațiune. Așa se face că șirul de tablouri vizibile la etajul intermediar, l-am lăsat la urmă, deși el era în deschiderea expoziției.

M-am izbit de curajul artistei de la ultima treaptă coborâtă, când am rămas cu privirea agățată de tablourile de pe culoarul care duce spre dreapta. Multă culoare, o forță a culorii crude, combinată cu furia straturilor groase (pe alocuri grosiere); diformități care încet, încet capătă expresivitate și valoare intrinsecă. Sunt multe căutări în aceste straturi și câteva răspunsuri extrem de personale (și tocmai de aceea valoroase) la întrebări dureroase, care țin de sensul vieții. Urmează peretele uriaș cu un ciclu de tablouri dintr-o etapă foarte bine definită a vieții artistei; o etapă în care grafica și tușele surprind delicatețea, fragilitatea, dar și forța unei artiste dominată de nevoia de a fi, de a fi ea însăși. Explorări ale universului uman, jocul cu plasticitatea corporală, petele de culoare controlat prinse în forme bine determinate, câtă densitate de idei pe acest perete, câtă viață în fiecare din ele. Lucrările nu au etichete, nu găsești nicăieri, în spațiile expoziției, detalii cu privire la anii când au fost realizate tablourile sau cum se numesc. În mod normal, aș găsi aici o lipsă impardonabilă din partea curatorilor, dar la ceva timp după ce am părăsit subsolul de pe Știrbei Vodă mi-am dat seama că a fost o alefgere perfectă: un contact direct cu creația, cu artista, neintermediat, nedatat de nimic. Forța formei și culorii, nu și a cuvântului, care a ajuns astăzi să capete atâta forță, încât trăim într-o dictatură a zgomotului.

Următoarele săli sunt cele în care regăsești tablourile care au consacrat-o definitiv, iar cea în care este și schița de care pomeneam mai sus este și cea mai plină de revelații. Acolo artista țipă prin toți porii, trăiește, respiră și absoarbe toate energiile de care are nevoie pentru a recrea lumea. O lume în care ea umblă nestingherită și din care fac parte toți cei dragi ai ei. O alternativă la universul propriu, un spațiu populat de artistă, din care pare să nu lipsească nimic din ceea ce este vital vieții, dar înainte de orice dragostea. Iubirea de celălalt.

Am ajuns la finalul expoziției cu o nevoie imperioasă de a mă întoarce, așa că m-am dus direct în sala cu portretele. Forme aparent impersonale, care nu te provoacă să ghicești modelele, ci să trăiești culoarea. Aici culorile dictează emoțiile, iar viața se consumă pe alte coordonate. E un sentiment ciudat de acasă în toate aceste tablouri, o căldură care ajunge la privitor și nu te poți abține să nu te întrebi de unde atâta generozitate.

O expoziție retrospectivă este reușită dacă spune ceva și unui novice, cuiva care n-a auzit în viața lui de artist(ă) și care n-a văzut niciodată un tablou realizat de acesta/aceasta. Ei bine, retrospectiva Ecaterina Vrana prezentată de Galeria Kulterra și Galeriile Rădulescu în noiembrie 2025 nu doar că a reușit să provoace căutarea (de după), ci a convins și pe cel mai sceptic privitor că arta contemporană merită toată atenția. După ce am ajuns acasă, am făcut un mic exercițiu explorator: am căutat texte ale criticilor de artă scrise de-a lungul ultimilor ani despre Ecaterina Vrana și lucrările ei. Am rămas uimită de concordanța dintre cele trăite/simțite de mine și ideile specialiștilor, a celor care au cunoscut-o bine. E un semn aici, că vocea artistei nu s-a stins după plecarea ei spre alte orizonturi, dimpotrivă. Posteritatea ei este mai puternică decât viața, așa cum o înțelegem noi în sens clasic. Oriunde ar fi acum Ecaterina Vrana, sper că zâmbește și că hrănește cu apă și iubire visurile noastre cele mai ascunse.