Traducere din engleză de Luana Stoica
Colecția Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
©Humanitas Fiction 2018
Arundhati Roy este prima scriitoare indiană care a câștigat Booker Prize. Premiul i-a fost acordat pentru romanul de debut, Dumnezeul lucrurilor mărunte, care, prin amestecul de exotism, misticism și istorie indiană, prin erotismul intens inserat în peisajul unei societăți fracturate în caste și condiționate de prejudecăți religioase, pri nintensitatea poetică a limbajului și inventivitatea explozivă a stilului, s-a bucurat imediat de succes.
Sudul Indiei, 1969. Înarmați cu inocența invincibilă a copiilor, gemenii Rahel și Estha își trăiesc vârsta nevinovată la adăpostul unei familii pestrițe: frumoasa, dar singuratica lor mamă, care îl iubește noaptea pe bărbatul pe care copiii ei îl adoră ziua; bunica lor oarbă, care cânta la vioară; unchiul lor drag, chefliu, marxist radical, afemeiat; o mătușă antipatică, pe care o dezamăgire în dragoste a făcut-o să savureze toate nefericirile celor din jurul ei… Dar, când verișoarelor din Anglia împreună cu mama ei vin în vizită de Crăciun, gemenii află că lucrurile se pot schimba într-o clipă.
„Dumnezeul lucrurilor mărunte explorează soarta tragică a unei familii ce încalcă «legile care stabileau cine trebuie iubit și cum». […] De la prima propoziție, e limpede că am fost prinși în mrejele unei voci noi… o voce de o frumusețe care îți taie răsuflarea.“
Observer
„Un roman strălucit. Pe cât de subtil, pe atât de puternic.“
New York Times
„Un debut uluitor.“
Economist
„Dumnezeul lucrurilor mărunte pune în scenă un conflict arhetipal într-un context contemporan.“
Independent
„…plin de magie, mister și tristeţe…“
USA Today
„O poveste captivantă, care reușește să combine cele mai profunde și delicate emoții personale cu o narațiune de amploare.“
Daily Express
„Scrisă cu o mână sigură, Dumnezeul lucrurilor măruntee o carte ambițioasă, inovatoare, plină de pagini de o frumusețe serenă.“
The Australian
Arundhati Roy este scriitoare, iar romanulei Dumnezeul lucrurilor mărunte (The God of Small Things) a fost distins cu Booker Prize 1997, fiind tradus în peste 40 de limbi. S-a născut în 1959 în Shillong, India, și a făcut studii de arhitectură în Delhi, unde locuiește în prezent. A publicat, de asemenea, o serie de eseuri, între care Listening to Grasshoppers (2009), Broken Republic (2009), Walking with the Comrades (2011), Capitalism: A Ghost Story (2014) și Things That Can and Cannot Be Said (2016), pe care îl semnează împreună cu John Cusack. Arundhati Roy a primit Lannan Cultural Freedom Award în 2002, Norman Mailer Prize for Distinguished Writing în 2011 și Premiul Ambedkar Sudar în 2015. În 2017, Roy publică al doilea roman, The Ministry of Utmost Happiness, nominalizat la Man Booker Prize și finalist al National Book Critics Circle Award în același an.
– Fragment –
În casa cea veche de pe deal, Baby Kochamma ședea la masă îndepărtând partea amară, groasă, spumoasă dintr-un castravete bătrâior. Purta o cămașă de noapte boțită, în carouri, din pânză topită cu mâneci bufante și pete de un galben-șofran. Pe sub masă, își balansa, ca un copilaș cocoțat pe un scaun înalt, picioarele mici, cu pedichiura făcută. Erau umflate de edeme, ca niște perne de aer în formă de picioare. Baby Kochamma avea grijă în zilele de demult ca, ori de câte ori îi vizita cineva la Ayemenem, să îi atragă atenția asupra picioarelor lor mari. Cerea papucii să-i încerce și spunea „Uitați cât îmi sunt de mari!“. După care mergea cu ei prin casă, ridicându-și puțin sariul pentru ca toți să se poată minuna de picioarele ei micuțe.
Muncea la castravete cu un aer triumfător, greu de ascuns. Era încântată că Estha nu îi vorbise lui Rahel. Că o privise și trecuse de-a dreptul pe lângă ea. În ploaie. Așa cum făcea cu toți ceilalți.
Avea optzeci și trei de ani. Ochii i se întindeau ca untul în spatele ochelarilor groși.
— Ți-am spus, nu? îi zise ea lui Rahel. La ce te așteptai? Tratament special? Și-a pierdut mințile, ascultă-mă pe mine! Nu mai recunoaște oamenii! Ce credeai?
Rahel nu spuse nimic.
Putea simți ritmul legănării lui Estha și umezeala ploii pe pielea lui. Putea auzi lumea răgușită, haotică din capul lui.
Baby Kochamma privi stânjenită în sus spre Rahel. Regreta deja că îi scrisese despre întoarcerea lui Estha. Dar ce altceva să fi făcut? Să rămână cu el în brațe pentru tot restul vieții? De ce ea? Nu era responsabilitatea ei.
Sau era?
Tăcerea se așternu ca o a treia persoană între strănepoată și mătușă. Un străin. Umflat. Nociv. Baby Kochamma își reaminti singură să își încuie noaptea ușa dormitorului. Încercă să se gândească la ce ar putea spune.
— Ce părere ai de tunsoarea mea? Cu mâna în care ținea castravetele își atinse noua frizură. Lăsă în urmă un strop amar concentrat de spumă de castravete.
Rahel nu găsi nimic de spus. O privi pe Baby Kochamma curățându-și castravetele. Feliuțe galbene de coajă de castravete îi împroșcau pieptul. Părul, vopsit negru ca pana corbului, îi era aranjat pe scalp ca un scul nedepănat. Vopseaua îi pătase pielea de pe frunte în gri-deschis, făcând-o astfel să apară ca o a doua linie, umbrită, a părului. Rahel observă că începuse să se machieze. Ruj. Dermatograf. O atingere vicleană de roșu. Și cum casa era încuiată și întunecoasă, și cum ea nu credea decât în becurile de 40 de wați, gura ei rujată îi depășea ușor gura adevărată.
Slăbise la față și la umeri, ceea ce o transformase dintr-o persoană rotundă, într-una conică. Dar stând așa la masă, cu șoldurile enorme ascunse, reușea să pară aproape fragilă. Lumina slabă din sufragerie îi ștersese ridurile de pe față, lăsându-i-o – într-un mod straniu, suptă – mai tânără. Purta multe bijuterii. Bijuteriile bunicii moarte a lui Rahel. Toate. Inele scânteietoare. Cercei cu diamante. Brățări de aur și un lanț plat de aur, frumos lucrat, pe care îl atingea din când în când, asigurându-se că era acolo și era al ei. Ca o tânără mireasă ce nu își putea crede norocului.
Își trăiește viața în sens invers, își zise Rahel.
Era o observație ciudat de pertinentă. Baby Kochamma își trăise viața în sens invers. Tânără fiind, renunțase la lumea materială, iar acum, la bătrânețe, părea să o îmbrățișeze. O îmbrățișa, iar aceasta îi răspundea îmbrățișând-o la rândul ei.
Când avea optsprezece ani, Baby Kochamma se îndrăgostise de un tânăr și chipeș călugăr irlandez, părintele Mulligan, venit pentru un an în Kerala, trimis în delegație de seminarul său din Madras. Studia scrierile sfinte hinduse, pentru a le putea combate cu inteligență.
În dimineața fiecărei zile de joi, părintele Mulligan venea la Ayemenem să îl viziteze pe tatăl lui Baby Kochamma, reverendul E. John Ipe, preot la biserica Mar Thoma. Reverendul Ipe era bine-cunoscut în comunitatea creștină drept omul care fusese binecuvântat de patriarhul Antiohiei în persoană, capul Bisericii creștine siriace – episod ce devenise parte integrantă a folclorului din Ayemenem.
În 1876, când tatăl lui Baby Kochamma avea șapte ani, tatăl lui îl dusese să-l vadă pe patriarh, care îi vizita pe creștinii siriaci din Kerala. S-au trezit drept în fața unui grup de oameni cărora patriarhul li se adresa de pe veranda cea mai de vest a casei Kalleny, din Cochin. Profitând de ocazie, tatăl lui a șoptit ceva la urechea micului său fiu și l-a împins înainte. Viitorul reverend, proptindu-se în călcâie, înghețat de spaimă, și-a pus buzele înfricoșate pe inelul de pe degetul mijlociu al patriarhului, lăsându-i-l ud de salivă. Patriarhul și-a șters inelul cu mâneca și l-a binecuvântat pe băiețel. Mult după ce crescuse și ajunsese preot, reverendul Ipe continua să fie cunoscut drept Punnyan Kunju – Cel Mic și Binecuvântat –, iar oamenii veneau cu barca pe râu tocmai din Alleppy și Ernakulam cu copii pe care el să îi binecuvânteze.
Deși era o diferență considerabilă de vârstă între părintele Mulligan și reverendul Ipe și deși aparțineau unor confesiuni diferite ale Bisericii (al căror singur sentiment comun era lipsa reciprocă de afecțiune), se bucurau unul de tovărășia celuilalt, și destul de des părintele Mulligan era invitat să rămână la prânz. Dintre cei doi bărbați, doar unul recunoștea atracția sexuală ce urca precum fluxul în fata zveltă care se foia în jurul mesei mult după ce mâncarea fusese luată.
La început, Baby Kochamma încercase să îl seducă pe părintele Mulligan prin afișarea săptămânală a unei carități înscenate. În fiecare joi dimineață, chiar atunci când părintele Mulligan trebuia să sosească, Baby Kochamma îmbăia cu forța la fântână un copil sărac din sat, cu săpun roșu, tare, ce-i rănea coastele proeminente.
— Bună dimineața, părinte! striga Baby Kochamma când îl vedea, având pe buze un zâmbet ce contravenea întru totul strânsorii de menghină exercitate asupra brațelor subțiri, alunecoase de săpun, ale copilului.
— Bună dimineața ție, Baby! spunea părintele Mulligan, oprindu-se și strângându-și umbrela.
— Voiam să te întreb ceva, părinte, spunea Baby Kochamma. În Prima Epistolă către Corinteni, capitolul zece, versetul douăzeci și trei, scrie… „Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos“. Părinte, cum pot fi toate lucrurile îngăduite pentru El? Vreau să spun că pot să înțeleg dacăunele lucruri sunt îngăduite pentru El, dar…
Părintele Mulligan era mai mult decât flatat de fiorul pe care îl trezea în tânăra atrăgătoare care îi stătea înainte cu o gură tremurătoare, bună de sărutat, și ochi arzători, de tăciune. Căci și el era tânăr și, poate, nu întru totul străin de faptul că explicațiile so-lemne cu care alunga falsele ei îndoieli biblice erau cu totul în contradicție cu promisiunea incitantă pe care o ofereau ochii lui strălucitori de smarald.
În fiecare joi stăteau acolo, lângă fântână, fără a se speria de soarele nemilos al amiezii. Tânăra fată și iezuitul îndrăzneț, tremurând amândoi de pasiune necreștinească. Folosind Biblia drept pretext pentru a fi împreună.
În mod invariabil, la mijlocul conversației, nefericitul copil plin de săpun, care era îmbăiat cu de-a sila, reușea să fugă, iar părintele Mulligan își revenea brusc în fire și spunea „Ah! Ar fi bine să dăm de el înainte să dea boala“.
Apoi își deschidea iar umbrela și pleca în robă ciocolatie și sandale confortabile, ca o cămilă țanțoșă care trebuie să ajungă la o întâlnire. Ținea în lesă inima plină de dor a tinerei Baby Kochamma, tresărind în urma lui, săltând peste frunze și pietricele. Rănită și aproape frântă.
Un an întreg de zile de joi trecu astfel. În cele din urmă, sosi și timpul ca părintele Mulligan să se reîntoarcă la Madras. Cum caritatea nu produsese nici un rezultat tangibil, tânăra Baby Kochamma, înnebunită, își investi toate speranțele în credință.
Afișând o hotărâre încăpățânată (care pentru o tânără din vremurile acelea era considerată la fel de rea ca o diformitate fizică – buză de iepure, poate, sau elefantiazis), Baby Kochamma sfidă dorințele tatălui ei și deveni romano-catolică. Cu dispensă specială de la Vatican, se călugări și intră într-o mânăstire din Madras, ca novice. Spera întru câtva ca aceasta să îi ofere ocazia legitimă de-a fi cu părintele Mulligan. Se imagina alături de el, în întunecoasele încăperi solemne cu draperii grele de catifea, discutând Teologie. Era tot ce își dorea. Tot ce-ar fi îndrăznit vreodată să spere. Doar să fie alături de el. Suficient de aproape pentru a-i mirosi barba. Pentru a-i vedea țesătura aspră a sutanei. Pentru a-l iubi doar privindu-l.
Foarte repede își dădu seama de futilitatea acestui efort. Descoperi că surorile superioare îi monopolizau pe preoți și pe episcopi cu îndoieli biblice mai sofisticate decât ar fi fost vreodată ale ei și că puteau trece ani buni până să ajungă în preajma părintelui Mulligan. Ajunse să fie neliniștită și nefericită la mânăstire. Făcu o eczemă alergică rebelă a pielii capului de la frecarea neîncetată a vălului ei de călugăriță. Simțea că vorbea engleza mai bine decât oricine altcineva. Asta o făcea mai singură decât oricând.
La un an după intrarea în mânăstire, tatăl ei începu să primească niște scrisori care-l nedumereau. Dragul meu Papa, Sunt bine și fericită în slujba Fecioarei. Dar Koh‑i‑noor pare nefericită și tânjește după casă. Dragul meu Papa, Astăzi, Koh‑i‑noor a vomat după prânz și are febră. Dragul meu Papa, Mâncarea de la mânăstire nu pare să îi priască lui Koh‑i‑noor, deși mie îmi place destul de mult. Dragul meu Papa, Koh‑i‑noor este necăjită pentru că familia nu pare nici s‑o înțeleagă, nici să se îngrijească de starea ei…
În afară de faptul că era (la vremea aceea) numele celui mai mare diamant din lume, reverendul E. John Ipe nu cunoștea nici un alt Koh-i-noor. Se întreba cum de a fost posibil ca o fată cu nume musulman să ajungă într-o mânăstire catolică.
Mama lui Baby Kochamma fu cea care își dădu în cele din urmă seama că Koh-i-noor nu era nimeni altcineva decât Baby Kochamma. Își aminti că, în urmă cu mulți ani, îi arătase lui Baby Kochamma o copie a testamentului tatălui ei (bunicul lui Baby Kochamma), în care, descriindu-și nepoții, acesta scrisese: Am șapte nestemate, dintre care una este Koh‑i‑noor a mea. Continua prin a lăsa moștenire fiecăruia dintre ei sume mici de bani și bijuterii, fără a preciza vreodată pe cine considerase el a fi Koh-i-noor. Mama lui Baby Kochamma își dădu seama că, fără vreun motiv anume pe care ea să îl poată identifica, Baby Kochamma presupusese că bătrânul se referise la ea – și după toți acei ani, la mânăstire, știind că înainte de-a fi puse la poștă toate scrisorile ei erau citite de maica superioară, o reînviase pe Koh-i-noor pentru a comunica familiei ei problemele care o frământau.
Reverendul Ipe se duse la Madras și își scoase fiica de la mânăstire. Ea fu bucuroasă să plece, dar insistă să nu se reconvertească și, pentru tot restul zilelor ei, rămase romano-catolică. Reverendul Ipe își dădu seama că fiica lui dobândise deja o „reputație“ și nu existau șanse să își găsească un soț. Decise că, întrucât nu putea avea un soț, nu era nimic rău în a fi instruită. Așa că aranjase ca ea să urmeze cursuri la Universitatea Rochester, în America.
Doi ani mai târziu, Baby Kochamma se întoarse de la Rochester cu o diplomă în peisagistică, dar mai îndrăgostită ca niciodată de părintele Mulligan. Nu rămăsese nici urmă din fata zveltă, atrăgătoare, care fusese. În anii petrecuți la Rochester, Baby Kochamma devenise extrem de grasă. De fapt, mai exact spus, obeză. Până și micul și timidul Chellappen Croitorul de la Podul Chungam insistă să încaseze preț de sahariană pentru bluzele ei de sari.
Ca să-i alunge gândurile negre, tatăl ei îi dădu lui Baby Kochamma în grijă grădina din față a Casei din Ayemenem, unde ea creă un spațiu sălbatic, auster, pe care oamenii veneau tocmai din Kottayam să îl vadă.
Era o bucată de pământ circulară, în pantă, în jurul căreia șerpuia o alee pietruită abruptă. Baby Kochamma o transformă într-un labirint luxuriant de tufișuri pitice, stânci și gargui. Floarea pe care o iubea cel mai mult era anthuriumul. Anthurium andraeanum. Avea o întreagă colecție, „Rubrum“, „Lună de Miere“ și o serie întreagă de varietăți japoneze. Limbul lor unic, suculent, mergea de la negru cu stropi la roșu-sângeriu și portocaliu strălucitor. Inflorescența lor proeminentă, colorată întotdeauna galbenă. În centrul grădinii lui Baby Kochamma, înconjurat de paturi de flox, un heruvim din marmură urina un arc argintiu nesfârșit într-un bazin puțin adânc, unde înflorea un singur lotus, albastru. În fiecare colț al bazinului lâncezea un gnom roz din ipsos, cu obraji trandafirii și cușmă roșie ascuțită.
Baby Kochamma își petrecea după-amiezile în grădina ei. În sari și cizme de cauciuc. Mânuia niște foarfece uriașe de tuns tufișurile cu mănușile ei de grădinărit de un portocaliu-aprins. Ca un îmblânzitor de lei, îmblânzea vițele răsucite și îngrijea cactuși țepoși. Controla creșterea plantelor bonsai și răsfăța orhidee rare. Declarase război vremii. Încerca să cultive flori-de-colț și guava chinezească.
În fiecare noapte își ungea picioarele cu cremă adevărată și împingea în jos pielițele unghiilor de la picioare.
De curând, după ce suportase mai bine de jumătate de secol de atenție continuă, minuțioasă, grădina ornamentală fusese abandonată. Lăsată în voia sorții, crescuse încâlcită și sălbatică, precum un circ în care animalele și-au uitat giumbușlucurile. Buruiana comunistă, cum o numeau oamenii (pentru că înflorea în Kerala aidoma comunismului), sufocase plantele mai exotice. Doar cârceii de viță continuau să crească, la fel ca unghiile de la picioarele unui cadavru. Pătrunseseră prin nările gnomilor roz din ipsos și înfloreau în capetele lor goale, dându-le un aer pe jumătate surprins, pe jumătate gata să strănute.
Cauza acestui abandon subit, neceremonios, era o nouă dragoste. Baby Kochamma instalase pe acoperișul Casei din Ayemenem o antenă parabolică. Prezida Lumea din sufragerie prin intermediul televiziunii prin satelit. Exaltarea imposibilă pe care acest fapt o trezea în Baby Kochamma nu era greu de înțeles. Nu era ceva care să se fi petrecut treptat. Se întâmplase peste noapte. Blonde, războaie, foamete, fotbal, sex, muzică, lovituri de stat – soseau toate cu același tren. Descindeau laolaltă. Stăteau în același hotel. Iar în Ayemenem, unde pe vremuri sunetul cel mai puternic fusese claxonul muzical al unui autobuz, puteau fi convocate acum, ca niște servitori, războaie întregi, foametea, masacre pitorești și Bill Clinton. Și, așa, Baby Kochamma urmări jocurile din liga americană NBA, crichet zi-lumină și toate turneele de tenis din Marele Șlem. În timpul săptămânii urmărea Tânăr și neliniștit și Santa Barbara, în care blonde fragile cu ruj pe buze și coafuri țepene de fixativ seduceau androizi și își apărau imperiile sexuale. Lui Baby Kochamma îi plăceau hainele lor lucitoare și replicile spirituale, malițioase. În timpul zilei îi reveneau crâmpeie disparate din ele, făcând-o să chicotească.
Kochu Maria, bucătăreasa, mai purta încă cerceii groși de aur care îi desfiguraseră pentru totdeauna lobii urechilor. Ea prefera show-urile de genul Mania luptei, în care Hulk Hogan și Mr. Perfect, ale căror gâturi erau mai groase decât capetele, purtau colanți lycra cu paiete și se băteau cu brutalitate. Râsul lui Kochu Maria avea în el acea sonoritate ușor crudă pe care o au uneori copiii mici.
Stăteau ziua întreagă în sufragerie, Baby Kochamma pe scaunul de plantator cu brațe lungi sau pe șezlong (în funcție de starea picioarelor ei), Kochu Maria lângă ea, pe pardoseală (navigând pe canale când putea), închise amândouă într-o tăcere de Televiziune zgomotoasă. Părul uneia, alb ca zăpada, al celeilalte – vopsit negru tăciune. Participau la toate concursurile, profitau de toate reducerile anunțate, și, în două ocazii, câști-gaseră un tricou și un termos, pe care Baby Kochamma le ținea încuiate în dulapul ei.
Baby Kochamma iubea Casa din Ayemenem și păstra cu grijă mobila pe care o moștenise supraviețuind tuturor celorlalți. Vioara lui Mammachi și pupitrul pentru partituri, dulapurile Ooty, scaunele împletite din plastic, paturile din Delhi, măsuța vieneză de toaletă, cu mânere rotunde din fildeș crăpat. Masa de sufragerie din lemn de trandafir făcută de Velutha.
Era speriată de foametea prezentată de BBC și de războaiele televizate pe care le întâlnea în timp ce naviga pe canale. Vechile ei spaime de Revoluție și de amenințarea marxist-leninistă fuseseră reaprinse de noile neliniști transmise de televiziune privitoare la numărul crescând de oameni disperați și deposedați. Privea epurările etnice și genocidul ca pe amenințări directe la adresa mobilierului ei.
Ținea ușile și ferestrele ferecate când nu le utiliza. Își folosea ferestrele în scopuri bine definite. Pentru o Gură de Aer Proaspăt. Pentru a Plăti Laptele. Pentru a Elibera o Viespe Prinsă Înăuntru (pe care Kochu Maria era pusă să o vâneze prin casă cu un prosop).
Își încuia până și frigiderul trist, cu vopseaua scorojindu-se, în care își ținea stocurile săptămânale de gogoși cu cremă pe care Kochu Maria i le aducea de la Bestbakery din Kottayam. Și cele două sticle cu apă de orez, pe care o bea în locul apei obișnuite. Pe raftul de sub tăvița frigiderului ținea ce mai rămăsese din serviciul de masă cu sălcii al lui Mammachi.
Punea duzina (sau câte or fi fost) de sticle cu insulină cumpărate de Rahel în compartimentul pentru brânză și unt. Bănuia că în zilele acelea până și inocenții cu ochii rotunzi puteau fi speculanți de oale, sau ahtiați după gogoși cu cremă, sau diabetici hoți colindând Ayemenemul după insulină importată.
Nu avea încredere nici măcar în gemeni. Îi decretase Capabili de Orice. Pur și simplu orice. Ar putea chiar să își fure cadourile înapoi, gândea ea, și își dădea seama cu o strângere de inimă cât de repede reîncepuse să gândească despre ei de parcă ar fi fost din nou o singură entitate. După toți acei ani. Hotărâtă să nu lase trecutul să o înfioare, își schimbă gândul deîndată. Ea. Ea și‑ar putea fura cadoul înapoi.
O privi pe Rahel stând la masă și remarcă aceeași disimulare stranie, capacitatea de-a sta foarte nemișcat și foarte liniștit pe care părea să o stăpânească Estha. Baby Kochamma era puțin intimidată de tăcerea lui Rahel.
— Deci! spuse ea. Cu glasul strident, ezitant. Ce planuri ai? Cât ai să rămâi? Te-ai hotărât?
Rahel încercă să spună ceva. Sunetele ieșiră răgușite. Ca o tinichea. Se îndreptă spre fereastră și o deschise. Pentru o Gură de Aer Proaspăt.
— Închide-o când ai terminat, spuse Baby Kochamma, și își zăvorî fața ca pe un dulap.
Nu mai puteai vedea râul de la fereastră.
Se putuse, până când a închis Mammachi veranda din spate cu prima ușă glisantă-pliantă din Ayemenem. Portretele în ulei ale reverendului E. John Ipe și ale lui Aleyooty Ammachi (străbunicii lui Estha și Rahel) fură date jos de pe veranda din spate și mutate în cea din față.
Acum atârnau acolo, Cel Mic și Binecuvântat și soția lui, de-o parte și de alta a capului împăiat de bizon.
Reverendul Ipe zâmbea cu zâmbetul lui încrezător de strămoș camerei, nu râului.
Aleyooty Ammachi părea mai ezitantă. De parcă ar fi vrut să se întoarcă și n-ar fi putut. Poate nu era atât de ușor pentru ea să abandoneze râul. Cu ochii privea în direcția în care privea și soțul ei. Cu inima privea în altă parte. Cerceii ei anoști, masivi, kunukku grei, de aur (dovezi ale Bunătății Celui Mic și Binecuvântat) îi întinseseră lobii urechilor și îi atârnau până la umeri. Prin găurile din urechile ei puteai vedea râul fierbinte și copacii întunecați care se aplecau în el. Și pescarii în bărcile lor. Și peștii.
Deși nu mai puteai vedea râul din casă, așa cum scoica are mereu suflul mării, Casa din Ayemenem mai avea încă un suflu al râului.
Un suflu năvalnic, vijelios, alunecos.
De la fereastra sufrageriei la care stătea, cu vântul în păr, Rahel putea vedea ploaia răpăind pe acoperișul de tablă ruginită al clădirii care fusese cândva fabrica de murături a bunicii ei.
Murături & Conserve Paradis.
Se afla între casă și râu.
Obișnuiau să facă murături, sucuri acidulate de fructe, dulcețuri, praf de curry și ananas conservat. Și dulceață de banane (ilegal), după ce fusese proscrisă de OPA (Organizația Produselor Alimentare) deoarece, conform specificațiilor lor, nu era nici dulceață, nici jeleu. Prea subțire pentru un jeleu, prea groasă pentru o dulceață. O consistență ambiguă, inclasificabilă, spuseseră ei.
Conform scriptelor lor.
Privind acum în urmă, lui Rahel i se părea că această dificultate cu clasificarea întâmpinată de familia ei depășea cu mult problema dulceață–jeleu.
Poate Ammu, Estha și cu ea erau cei mai răi transgresori. Dar nu erau numai ei. Mai erau și ceilalți. Cu toții încălcaseră regulile. Trecuseră cu toții în teritoriu interzis. Umblaseră cu toții la legile care stabileau cine trebuia iubit și cum. Și cât de mult. Legile care făceau bunicile bunici, unchii unchi, mamele mame, verișoarele verișoare, dulceața dulceață și jeleul jeleu.
A existat o vreme când unchii deveneau tați, mamele iubite, iar verișoarele mureau și erau înmormântate.
A existat o vreme când inimaginabilul a devenit imaginabil, iar imposibilul s-a întâmplat în realitate.
