Dreamin’, spectacolul unei generații

De câțiva ani iau des calea UNATC, pentru a vedea spectacolele de absolvire sau de final de an universitar ale studenților, viitori actori, regizori și scenografi; pe unii actori care joacă astăzi pe scene de peste tot din România îi știu de pe vremea când aveau emoțiile absolvirii. Unii au confirmat, alții s-au lăsat de teatru pentru o perioadă, după care au revenit, de unii n-am mai auzit nimic după ce și-au terminat studiile. Sălile UNATC se animă în această perioadă a anului și e bine că în public, pe lângă rudele și prietenii studenților sunt și cronicari și jurnaliști, oameni care pot face recomandări în cunoștință de cauză, obiectiv, pe cât posibil. Așa a fost și în seara în care am văzut Dreamin’, spectacolul de absolvire al Carlei Oncescu; am recunoscut în public câțiva jurnaliști culturali, veniți să urmărească adaptarea liberă realizată de tânăra regizoare după celebrul film realizat de Cristian Nemescu (2007), cu Armand Assante și Răzvan Vasilescu în roluri principale.

De menționat dintru început că spectacolul nu e o reproducere fidelă a filmului, montarea poate fi judecată independent de film, atât de cei care nu l-au văzut (tind să cred că cei mai mulți din sală n-au văzut filmul, cel mult au citit cronicile de care a avut parte la vremea respectivă), ceea ce contribuie la creșterea cotei acestuia. Carla Oncescu mută acțiunea la Agigea, iar războiul din Ucraina este cel care justifică conflictul: transportul de arme blocat din pix, de șeful vămii, antrenează comunitatea într-o succesiune de evenimente puse toate sub semnul absurdului. Luate separat, toate deciziile par normale, au justificări pertinente, dar aduse în același loc conturează tabloul unei societăți corupte, în care fiecare se descurcă cum poate. Succesul în viață se măsoară diferit, în funcție de obiectivele pe care și le propun locuitorii Agigei: unii – cei mai tineri – vor să plece la studii cât mai departe de România; părinții acestora (unul din ei e șeful vămii) vor să-i vadă fericiți și luptă (mai ales pe căi ilegale) pentru ca această fericire să fie de lungă durată; oficialitățile – primărița – caută să mențină aparențele unui oraș mic, aflat la malul mării, a cărui principale surse de venit provin din turismul local (multele festivaluri pomenite în treacăt țin de acest turism local). În acest context, orice persoană străină se transformă în țintă/viitoare victimă pentru localnici; de la tinerii soldați care însoțesc transportul unii vor bani/mită, alții vor distracție, așa că ei ajung să fie parte dintr-o poveste care nu le place, nu-i caracterizează și din care vor să iasă cât mai repede.

Carla Oncescu a realizat adaptarea textului pe un tipar clasic, astfel încât spectacolul poate fi pe placul spectatorilor din toate generațiile. O comedie de situație construită bine, care are priză la public datorită unei distribuții aleasă corect. Se spun replici în trei limbi, din care engleza e cea suferindă, pentru că soldații sunt belgieni și de aici frazele rostite într-un anumit fel, menite să stârnească râsul. Exprimarea în limba română e în funcție de vârsta personajului și de nivelul de cultură atins de fiecare în fiecare în parte și reflectă corect momentul când se petrece acțiunea, pentru că sunt prinse în replici câteva din stereotipurile specifice. Scenele se succed rapid, spectacolul nu trenează, grație unui decor minimalist, în care principalele obiecte sunt lăzile de bere, care își schimbă funcționalitatea în funcție de moment: ele sunt când pat, când masă și scaune într-un birou de vamă sau de primărie, când mese într-un restaurant etc. Lăzile sunt mutate de actori, ceea ce înseamnă că mișcarea în sine are rol de sine-stătător în economia spectacolului. Circuitele personajelor sunt gândite atent, în funcție de locul acțiunii – pescăria rămâne în spate, biroul vamal va fi în fața scenei, dar lateral, camera fiicei șefului vămii undeva, în scenă, nu foarte departe de centrul acesteia etc. Ilustrația sonoră este sugestivă și accentuează comicul de situație, în momentele cheie, referința la muzica de discotecă din anii ’90 devenind cheie de descifrare pentru justificarea acțiunii – locuitorii orașului Agigea sunt rupți de realitate, nu reușesc să gândească la scară mare și nu au cum să-și dea seama de consecințele reale ale propriilor decizii.

Spuneam despre distribuție că e una corectă; actori foarte tineri, talentați în diverse grade, cu un simț al scenei care face diferența de la caz la caz. Cuplul de soldați belgieni e alcătuit din doi studenți vorbitori nativi de franceză (Alexandre Noël și Andrei Ostrowski), de aici și naturalețea cu care au abordat rolurile (poate chiar prea ușor, pe alocuri, căci au fost scene în care n-au construit aproape nimic, au lăsat stângăciile să se nască de la sine). Primărița este jucată de Florina Maria, într-un registru al corectitudinii aflat sub imperiul unor clișee parcă prea evidente uneori; în schimb, secretara șefului vămii, Elena Voicu, este unu la unu cu personajul; nu iese din rol nicio secundă, se raportează corect la toți partenerii de scenă (a se înțelege că nuanțează cum trebuie, în funcție de situație) și are simțul măsurii în ceea ce privește mișcarea scenică. Lor li se alătură toți ceilalți, care contribuie la succesul spectacolului în măsura în care le permit rolurile, dar și în funcție de cum și-au înțeles rolurile: Toni Croitoriu, Constantin Stochiță, Uretyan Reinhardt și David Dumitriu. Pe unii dintre ei pariez că vor face carieră frumoasă, dacă rămân în zona teatrului, ceea ce face interesantă discuția despre acești absolvenți peste niște ani: vor mai juca sau nu, vor confirma sau nu, vor fi în roluri principale sau secundare, pe scenele mari ale teatrelor românești etc.

Dreamin’, regia Carla Oncescu. Un spectacol care ne aduce în atenție o regizoare care știe ce vrea și care-și gândește montările într-un anume fel. Curiozitatea mea: dacă va monta dramă și în ce cheie. De urmărit, așadar, Carla Oncescu.