Dragostea indecisă a celor trei portocale

Spectacolul inclus în repertoriul curent al Teatrului Stela Popescu este o adaptare realizată de Carlotta Pansa și Michele Modesto Casarin după o schiță de Carolo Gozzi. Evident, la baza schiței se afă un basm, al cărui miez este celebrul arhetip al câștigării dreptului de a fi moștenitorul tronului și al numai puțin celebrului arhetip că dragostea învinge orice obstacol.

Un spectacol care se vrea a fi pentru întreaga familie, numai că impresia mea (după ce l-am văzut) este că distanța dintre viziunea regizorală și transpunerea acesteia în practică este mult prea mare. Am regăsit în spatele conceptului o foarte bună stăpânire a tehnicilor de lucru specifice commedia dell´arte – jocul cu măști și cu personaje care schimbă roluri și atitudini de-a lungul întregului spectacol, cu schimbare de ritm și tot restul. Dar, de data aceasta sincopele au fost mult prea multe și mult prea evidente ca să poată fi trecute cu vederea.

Povestea dragostei celor trei portocale este una mai puțin cunoscută la noi, ceea ce se constituie într-o bună premisă de atragerea și menținere a atenției spectactorului. Chiar dacă montarea este specifică montării de tip commedia dell´arte, cred că tocmai această abordare ar fi trebuit să stârnească interesul publicului matur, deopotrivă cu cel al copiilor. E imposibil să nu placă și celor mici, dar și adulților o poveste scrisă în faimosul stil consacrat al basmului, ceea ce îi asigură universalitate și perenitate. Deci, măcar din acest punct de vdere, spectacolul s-ar putea juca pe orice scenă din lume (nu doar de la noi) și pentru orice tip de public, indiferent de vârstă și de nivelul de educație/pregătire profesională. Regizorul a ales, de altfel, să lucreze într-un singur plan, momentele diferite ale narațiunii find redate în trei secțiuni diferite ale scenei, ceea ce înseamnă că încă de la prima scenă noi aflăm cine sunt personajele și ce rol vor avea în spectacol. Nicio surpriză din acest punct de vedere. De aceea cred că provocarea trebuia să vină din felul cum sunt folosite mijloacele scenice, dar din păcate a fost doar parțială această incitare a interesului. Alternarea schimburilor de replici cu momentele de dans n-a fost tocmai în favoarea textului și cu atât mai puțin în favoarea personajelor (unele dintre ele chiar părea a fi scoase dintr-o parodie și nu cred că aceasta a fost intenția regizorului). Intrările și ieșirile din scenă n-au adus cu ele și coerență în succesiunea scenelor/momentelor, pentru că viteza cu care s-au realizat n-a fost adaptată momentului în sine; intrările dinspre sală a personajelor n-au fost corelate întotdeauna cu acțiunea din scenă. Au existat sincope și în ceea ce privește succesiunea și alternarea replicilor vorbite cu momentele de cântare; n-am înțeles de ce s-a cântat în italiană, din moment ce tot spectacolul s-a ținut în limba română, după cum n-am fost de acord cu folosirea limbajului licențios pe alocuri și/sau cu unele gesturi de-a dreptul obscene. Traducerea textului în limba română este deficitară pe alocuri, pentru că multe dintre replici capătă aerul de superficialitate și toată montarea tinde să se ducă în derizoriu din acest punct de vedere. Evident, toate acestea fiind spuse spectacolul nu mai poate fi considerat a fi destinat întregii familii, ci se transformă într-unul plasat la limita dintre comedie bulevardieră și spectacol de revistă (unele replici au fost cu trimitere directă la contextul politic actual din România, ceea ce a deturnat atenția de la subiect).

Distribuția este una echilibrată din punct de vedre valoric, actorii stăpânind atât textul, cât și părțile de cântec și dans. Își intră în roluri fără mari dificultăți și reușesc să dea culoare basmului, în ciuda tușelor grosiere pomenite mai sus. Dacă s-ar renunța la acele expresii licențioase și unele gesturi care vulgarizează nepermis de mult montarea, atunci spectacolul ar deveni cu adevărat unul pentru întreaga familie.