Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956. O analiză

Victor Sebestyen este specialist în istoria Europei de Est și a comunismului, lector universitar și colaborator al mai multor publicații britanice, printre care se numără The London Evening Standard, The Times, The Daily Mail. Este autor al mai multor lucrări de cercetare istorică. În limba română, la Editura Corint, i-au fost traduse volumele Lenin dictatorul. Omul și Revoluția și Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956, în colecția Corint Istorie, traducerea celui din urmă aparținându-i Alinei Popescu, iar prefața lui Ottmar Trașcă.

Înainte de a intra în analiza propriu-zisă a cărții și relevanței sale istorice și istoriografice, două aspecte sunt esențial de menționat: în primul rând, autorul este născut la Budapesta chiar în anul 1956, anul revoluției anticomuniste despre care a și scris. După cum mărturisește, părinții săi au decis să părăsească țara în momentul în care au realizat că, de fapt, revoluția nu a avut rezultatul pe care și-l doreau mulți dintre cei care au ieșit pe străzile capitalei Ungariei în toamna anului 1956. Astfel, interesul său față de acest fenomen complex este și unul personal: acela de a înțelege culisele evenimentului care i-a influențat inclusiv lui și familiei sale destinul. Pe de altă parte, cartea de față, revizitând o amplă bibliografie, reușește să aducă la lumină detalii puțin cunoscute sau inedite, dar și o interpretare care așază Revoluția ungară în siajul marii istorii a Războiului Rece, a competiției dintre democrația americană și comunismul sovietic. Nuanțele sunt numeroase, iar istoria nu s-a desfășurat niciodată în alb și negru, dar ceea ce consider a fi esențial în demersul lui Victor Sebestyen este capacitatea de a contextualiza, de a analiza și de a concluziona. O plasare în clasicul sine ira et studio.

Pe lângă părțile introductive și cele de final, unde cititorul poate găsi și Cele Șaisprezece Puncte care au stat la baza mișcării insurecționale, cartea este structurată în trei mari părți: Preludiul, Revoluția, Urmările; lesne de înțeles că cea despre revoluție este și cea mai amplă. În introducerea cărții, istoricul conturează întrebările esențiale ale analizei sale: De ce Ungaria și de ce 1956? Conchide imediat că la începutul anilor ʼ50, Ungaria se găsea sub cel mai apăsătoare dictatură din întreg blocul estic, fapt posibil și din cauza liderului comunist maghiar Mátyás Rákosi, conducătorul Ungariei timp de opt ani, și care, în practica politică, se asemăna și se identifica cu Stalin, același tip de dictator însetat de sânge. Ar fi putut revoluția să învingă? Chiar era nevoie ca 2500 de oameni să-și piardă viețile într-o luptă fără sorți de izbândă? A fost revoluția, cum le place maghiarilor să spună, «o înfrângere victorioasă»?

Având perspectiva timpului și detaliile celor întâmplate, ne putem întreba de ce și-au riscat viețile mulți oameni pentru un ideal fără izbândă. Însă, în mijlocul evenimentelor și a celor mai duri ani din istoria lor recentă, credeau cu tărie în victoria lor și a libertății, iar autorul dezvăluie multe mărturii în acest sens. Eșecul a intervenit din interior spre exteriorul, pentru că, odată chemate tancurile rusești, s-au succedat două valuri ale invaziei: primul val de la sfârșitul lui octombrie 1956, dar care nu a stins scânteia revoluționară și cel decisiv, de la începutul lui noiembrie 1956, care a înfrânt rezistența, iar pedepsele s-au scurs și în anii următori, mulți plătind prin spânzurare prețul curajului lor. Așa cum exprimă și termenul maghiar pentru cele petrecute din 23 octombrie până pe 4 noiembrie 1956, a fost o forradalom, adică o dare în clocot a maselor. Nu a fost un caz izolat în lagărul sovietic, dar a fost, probabil, cel care avea puterea să întoarcă drumul Războiului Rece. În aceeași măsură, atât cât se poate vorbi despre un eșec, tocmai pentru că depinde din ce perspectivă este privit evenimentul, o contribuție esențială au avut-o și factorii externi, iar aici referirea se face direct la Statele Unite ale Americii, conduse în acel moment de un președinte ezitant, Eisenhower.

Izbucnirea Revoluției anticomuniste ungare a coincis, înspre zorii în care interesul lor prima, cu izbucnirea Crizei Suezului sau Războiul Canalului de Suez, iar atenția occidentalilor s-a îndreptat spre acolo, în timp ce ungurii revoluționari așteptau ajutorul mult sperat, atât din partea Americii, cât și din partea Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, președintele american se temea și de o escaladare a conflictului și de o acuză de intervenție venită din partea URSS-ului, ceea ce nu își dorea. Ezitarea politică și militară a avut contribuția sa la invazia rusă a Budapestei și a reinstaurării ordinii comuniste.

Revoluția a fost momentul hotărâtor al Războiului Rece, momentul în care Uniunea Sovietică a arătat, mai presus de orice îndoială, că este pregătită să recurgă la măsuri barbare pentru a-și păstra imperiul, iar Occidentul, că e mulțumit să-i îngăduie acest lucru. Lumea liberă a asistat cu groază și compasiune la spectacolul tancurilor rusești care prefăceau în dărâmături părți odinioară frumoase ale Budapestei. Liderii occidentali, însă, nu au făcut nimic.

Ca orice eveniment istoric de anvergură, cauzele sunt complexe și, în principiu, conturate cu ani în urmă. În acest caz, ar putea fi vorba de 9 octombrie 1944, data celebrului Acord de Procentaj, semnat și agreat la o întrunire între premierul britanic Winston Churchill și liderul URSS Stalin, alături de care au asistat miniștri de externe, Anthony Eden și Viaceslav Molotov. Întrunirea a avut loc la ora 22.00, conform orarului de muncă al lui Stalin, cunoscut ca o pasăre de noapte. În cadrul acestei întâlniri, Ungaria era notată cu 50-50, iar a doua zi, trupele sovietice treceau granița dinspre Ucraina pentru a pătrunde în estul Ungariei, și nu aveau să mai părăsească țara vreme de 45 de ani. Asupra acestui document neconvențional s-au exprimat numeroase interpretări, iar cele mai multe dintre ele au avut menirea de a exonera Occidentul de orice fel de vină.

Adevăratul dezastru pentru Ungaria, însă, a început odată cu numirea în funcție de conducere de către Stalin a lui Mátyás Rákosi, despre care autorul notează că în aproape un deceniu la putere, a ucis și încarcerat tot atâția conaționali, proporțional, câți reușise stăpânul său în Uniunea Sovietică. O figură politică nu foarte cunoscută în afara granițelor ungare și cu atât mai puțin faptele sale. În scurt timp, s-a conturat și organismul de represiune, poliția politică ÁVO, recunoscută după mașinile Pobeda cu perdeluțe negre, cele care reușiseră să traumatizeze în câțiva ani aproape un întreg popor. Asemenea tuturor celorlalte state aflate sub umbrela Moscovei, și în Ungaria, dincolo de a aplica rele tratamente și de a secera viețile adversarilor politici sau potențialilor adversari politici, revoluția a început să își devoreze propriile odrasle, într-un măcel orgiac. Nimeni nu mai era în siguranță, iar acest sentiment, spera Stalin, avea să consolideze comunismul în Ungaria. Începutul anilor 1950 relevă proporțiile extinderii represiunii: între anii 1950 și 1953, peste 1,3 milioane de oameni au fost judecați (iar jumătate dintre ei închiși), în condițiile în care populația era sub 10 milioane de locuitori.

Penuria alimentară și-a făcut rapid prezența doar pentru cetățenii de rând, care deja începuseră să stea la coadă la magazine pentru alimente în speranța că vor reuși să găsească resurse pentru supraviețuire. Se adăuga și impozitul suplimentar de 12%, explicat ca fiind necesar luptei împotriva capitalismului. Se afirma că nu era obligatoriu, dar nesupunerea ajungea să fie pedepsită și cu închisoarea. Satele au devenit locuri abandonate, pământuri întregi nu mai erau cultivate, deoarece țăranii migraseră spre orașe pentru a ajuta la efortul industrializării, așa cum erau îndoctrinați. Astfel, s-a ajuns la raționalizarea hranei. Frica și foamea deveneau pilonii consolidării unui comunism de tip stalinist în Ungaria postbelică.

După moartea lui Stalin în 1953, părea că exista șansa măcar unei aparente schimbări la vârful puterii. Pe 11 iunie 1953, o delegație oficială maghiară s-a deplasat la Moscova pentru a afla viziunea noului lider, Nikita Hrușciov. Rákosi a trăit o umilință supremă după ce ani la rând fusese intangibil. Liderii sovietici l-au informat că trebuie să cedeze funcția de premier și că va fi silit să împartă puterea cu un om pe care-l detesta – Imre Nagy. Pe 4 iulie 1953, noul premier, Imre Nagy, ținea un discurs în care promitea «un nou drum». Ce a însemnat acest nou drum?

Noul Drum nu s-a ridicat nici la înălțimea așteptărilor, darămite a speranțelor. Viața s-a mai relaxat în unele privințe. Untul a revenit în magazine pentru prima dată după multă vreme.

Pentru Rákosi, lupta împotriva lui Nagy a rămas o prioritate absolută și în acest sens și-a mobilizat toate forțele de care dispunea. A fost ostracizat: Nagy nu s-a mai putut întoarce la viața universitară, ca profesor, și nici să-și găsească vreo slujbă remunerată. Fusese exclus și din partid. Retragerea lui se va dovedi temporară. La sfârșitul anului 1955, deja grupuri profesionale începeau să clocotească, printre care și scriitorii, dar lor li se adăugau și cei care suferiseră închiși în lagăre și care văzuseră de ce era capabil acel regim politic. În vara lui 1956, zelosul ambasador rus Iuri Andropov trimitea rapoarte despre elemente ostile în Budapesta. Pentru mai multe informații și pentru liniștirea apelor a fost trimis de la Moscova Anastas Mikoian, aflat la maxima sa experiență în relație cu statele satelit.

6 octombrie 1956 poate fi considerată data la care maghiarii au înțeles că sunt actori într-un spectacol al absurdului. 100 000 de omeni au asistat la reînhumarea lui László Rajk, considerat arhitectul statului polițienesc și unul dintre giranții criminalității politice. Cel care girase acest spectacol macabru era Gerö, noul reprezentant al puterii. Seara, 500 de studenți au mers să îl comemoreze pe eroul revoluției din 1849, Batthyány și de acolo au început scandările anticomuniste. 22 octombrie 1956, în amfiteatrul Universității Politehnice, studenții s-au strâns și au dat citire manifestului revoluției – Cele Șaisprezece Puncte.

Cele douăsprezece zile pot fi împărțite în două părți: începutul și primele acțiuni revoluționare la care se adaugă intervenția rusească care nu a avut forța să oprească evenimentele de la început și a doua parte marcată de invazia tancurilor rusești la Budapesta, la începutul lunii noiembrie. Oficialii partidului nu au crezut într-o Budapesta transformată într-un butoi cu pulbere, dar, în scurt timp, și-au dat seama că lucrurile escaladează și au interzis adunările publice. Încă din prima zi, revoluționarii au dărâmat simbolismul dominației sovietice: din tot ce fusese Stalin prin acea statuie, i-au mai rămas doar cizmele. La 21.37, statuia lui Stalin se prăbușise. La Moscova, Hrușciov era presat să ia decizii clare și coerente care să oprească mișcarea revoluționară. Știa mai bine ca oricine că un eșec i-ar fi clătinat poziția și dacă Stalin se prăbușise de la înălțimea sa, îi putea veni și lui rândul. Decizia imediat era să îl readucă la putere pe Nagy și să îl trimită pe Mikoian să supravegheze situația. Nagy acceptă funcția și i se cere să semneze documentul prin care solicita intervenția militară rusească. A refuzat vehement, știa că era o capcană. Documentul tot a fost semnat. De cine? Rămâne un subiect de dezbatere.

Pe 24 octombrie, la Budapesta se aflau 6000 de soldați ruși și 700 de tancuri din două divizii mecanizate. Simultan, bărbați, femei, copii luaseră cu asalt străzile, hotărâți să lupte pentru libertate. În America, știrile revoluției din Ungaria veneau cu multe ecouri, mai ales că președintele nu voia nimic care să îi perturbe campania pentru realegerea care trebuia să aibă loc peste câteva zile. Reacția a fost de a nu fac nimic, ci de a mai aștepta, mai ales că știri îngrijorătoare veneau și dinspre Orientul Mijlociu. Pe 25 octombrie, însă, președintele Eisenhower hotărâse să nu se amestece în Ungaria […] principala sa grijă fusese să dea asigurări Uniunii Sovietice că Statele Unite nu erau în niciun fel interesate de statele-satelit. La Budapesta, revoluționarii făcuseră pasul spre cocteilurile Molotov pe care le foloseau împotriva sovieticilor.

Pe 26 octombrie, în Piața Széna și-a făcut prezența János Szabó, cel mai iubit dintre liderii revoltei. Lucrurile căpătau un și mai mare contur. Orașele limitrofe ale Ungariei s-au aliniat acțiunii revoluționare, focarele nu se stingeau, ci se extindeau. Pe 29 octombrie, în zori, rușii au anunțat că-și retrag trupele din Budapesta. Acest aspect a lăsat maghiarilor impresia că victoria fusese de partea lor. În zilele scurse între 23 și 29 octombre, 1000 de maghiari își pierduseră viața. Până pe 1 noiembrie, luptătorii pentru libertate au trăit mirajul victoriei. ÁVO fusese desființată, trupele ruse se retrăgeau. Mai mult, începuseră acțiunile de linșaj împotriva agenților poliției politice. La Moscova, Hrușciov reflecta la stingerea definitivă a revoluției înainte de 7 noiembrie, data de căpătâi a comunismului rusesc.

Pe 1 noiembrie se intra în cea de-a doua etapă și cea mai dură. Nagy era informat că sovieticii reveneau în Ungaria cu efective militare ce indicau un singur lucru – o invazie de proporții uriașe. Andropov a răspuns vag neliniștilor lui Nagy, asigurându-l că e o mișcare de rutină. Pe 4 noiembrie 1956, operațiunea „Vârtejul” era în plină desfășurare și însemna o mobilizare impresionantă de forțe: 150 000 de soldați din 10 divizii, 2500 dintre cele mai moderne tancuri și asistență aeriană din belșug. Codul „Tunet” a fost declanșat, iar pământul Budapestei s-a simțit ca la cutremur. La 05.20, Nagy se adresa pentru ultima dată țării, dând asigurări că trupele ungare erau angajate în luptă, doar că nu dăduse ordinul de foc, apoi s-a refugiat în ambasada Iugoslaviei. János Kádár devenind noul lider.

Urmările arată, de fapt, amploarea Revoluției anticomuniste din Ungaria. Pe 7 noiembrie 1956, Budapesta era un morman de dărâmături. Consecințele au căpătat diverse chipuri: doliul în tăcere, atât pentru cei morți, cât și pentru stingerea speranței de libertate, 180 000 de tineri plecați în exil, probabil cel mai puternic exod de populație până la închiderea granițelor, execuția a peste 330 de persoane, arestarea a altor 22 000 și reglarea conturilor la vârful politic: Kádár fiind hotărât să scape definitiv de Nagy, spânzurat pe 16 iunie 1958. Ucis ca trădător, reînhumat, după căderea comunismului, cu onoruri ca un erou național. Pe termen lung, Uniunea Sovietică devenea și mai contestată, iar președintele Eisenhower, deși a obținut un nou mandat, și-a fragilizat credibilitatea prin neintervenție și critica târzie la adresa sovieticilor.

Cartea Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956 este mai mult decât reconstituirea riguroasă a unui episod dramatic din istoria Europei de Est. Ea reprezintă analiza unui moment în care s-au revelat, cu o claritate brutală, atât limitele dominației sovietice, cât și limitele disponibilității Occidentului de a apăra, dincolo de discurs, libertatea popoarelor captive. Prin amploarea documentării, prin finețea contextualizării și prin echilibrul interpretării, Victor Sebestyen oferă nu doar o istorie a revoluției ungare, ci și o meditație lucidă asupra raportului dintre curaj, putere, iluzie și abandon în secolul XX. Citită astăzi, cartea nu luminează doar sensul celor douăsprezece zile din 1956, ci și mecanisme politice și morale care continuă să traverseze lumea contemporană.

Douăsprezece zile. Revoluția anticomunistă din Ungaria, 1956 de Victor Sebestyen