Articol scris de Sabina Ulubeanu, compozitoare
Colindul a fost dintotdeauna fermecător pentru compozitori, mulți dintre ei aranjând, armonizând, folosind în creația lor această melodică a datinii arhaice.
Totuși, până la Bela Bartok, valențele colindului au rămas în zona confortabilă a citatului armonizat, fără a li se exploata pe deplin subtilele subterane, fără ca bucata de marmură sonoră să releve sculpturi neobișnuite, inovatoare.
Timp de decenii, beneficiari ai miilor de melodii românești culese de Bartok, studenții Conservatoarelor, Academiilor sau ulterior Universităților de Muzică din toată țara și-au exersat condeiul în anul 1 fie cu teme cu variațiuni, fie cu suite pentru pian ce aveau ca temă de pornire deseori un colind. De ajutor erau si analizele extensive din Microkosmos, veritabile lecții de compoziție mascate în lucrări ușoare pentru micii pianiști. În ultimii cca 25 de ani, această practică s-a diminuat, în mod firesc, natural, binevenit, de ce nu, odată cu multiplicarea surselor de inspirație și deschiderea practic nelimitată către lumi sonore extrem de diverse ce compun peisajul muzical al secolului XXI. De aceea, reîntoarcerea la colind ar putea părea acum exotică, vizionară. Cu atât mai mult am așteptat concertul din data de 12 decembrie, din Sala „George Enescu” a UNMB, o colaborare fericită dintre Institutul Cultural Român, Universitatea Națională de Muzică din București și ansamblul SonoMania, al cărui fondatoare și director artistic este compozitoarea Diana Rotaru.
Concertul urma să dezvăluie viziunea a 10 compozitori români, tineri, asupra semnificației colindului în zilele noastre, pornind de la culegerile lui Bela Bartok. (Aici se impune o notă explicativă: compozitorii au fost selectați în urma unui riguros concurs de dosare, iar lucrările programate au fost comandate de Institutul Cultural Român, o practică din ce în ce mai prezentă pe scena culturii alternative, și, iată, cu succes implementată de o instituție a statului. Un pas important pentru sănătatea și normalitatea vieții culturale. Singura mirare a fost ca selecția finală a fost exclusiv masculină, după mulți ani în care secția de compoziție era formată în majoritate din studente. Dar ceea ce se întâmplă cu foarte tânăra generație feminină și compoziția clasică ar putea face obiectul unui articol separat).
Pornind de la general la particular, din punct de vedere al îndrăznelii componistice și ideatice, întreg concertul s-a desfășurat într-o notă generală de „moderato”, cu mici excepții. Aș pune clasicismul abordării limbajului folosit nu doar pe seama curentului mai general ce, de altfel în mod salutar, încearcă să creeze punți între muzica așa zis academică și cultura populară (în sensul de pop culture), ci l-aș justifica și prin prisma faptului că vremea exercițiului pe motive arhaice a trecut, iar unii dintre tinerii creatori protagoniști, neobișnuiți cu acesta, l-au reluat involuntar. Această recenzie va grupa compozițiile mai degrabă pe zone stilistice abordate, și nu în ordinea în care au fost interpretate în concert.
Credit foto: Sorin Antonescu
Cele mai clasice construcții, din punct de vedere al limbajului folosit, dar și al formei au fost realizate de cinci dintre ei, în ordinea din concert Aurelian Băcan (n. 1985) – „Variațiuni de colind(d)at”, Bogdan Pintilie (n. 1993) – „Reconstruction”, Sebastian Androne (n. 1989) – „Luminous”, Sebastian Țună (1987) – „Perpetuum” și Andrei Petrache (1998) – „Colindomania”.
Aurelian Băcan a construit o serie de variațiuni ce au izbuitit să plimbe receptorul printr-o varietate de stări bine definite, cu ajutorul unei orchestrații atente, ce a pus în valoare toate instrumentele folosite (oboi, clarinet, violă și pian), și cu o judicioasă dramaturgie muzicală, ce a revelat și ascuns pe rând, citatul inițial. Preferatele mele au fost variațiunea a doua, „Voalat”, care a exploatat cu finețe spațiul sonor creat de registrele intrumentelor, expanând în mod subtil astfel timpul, precum și cadența jucăușă a violei. De altfel, A. Băcan este și un experimentat clarinetist, experiența directă cu materia sonoră vie fiind un factor ce îl ajută la atingerea unei naturaleți în compoziție, a unui sunet general al pieselor plin, consistent.
Lucrarea lui B. Pintilie, „Reconstruction”, a propus drumul clasic invers, de la fragment la întreg, cu o energie motrică incontestabilă, întreruptă doar de o schimbare de registru afectiv după prima treime a piesei. Tehnicile folosite au fost însă, în opinia mea, un pic prea „corect” și rapid dezvăluite publicului, într-un mod ușor aseptic, direct, de aceea dezvoltările, deși just construite, au suferit în mare măsură de previzibilitate.
Fiind o lucrare pentru trio, am putut însă aprecia calitățile formidabile ale soliștilor: Raluca Stratulat – vioară, Bogdan Popa – violoncel și Mihai Murariu – pian, cei care au abordat cu virtuozitate și o notă de spectacular partitura propusă, creând entuziasm în rândul publicului spectator.
Tot pentru trio, de această dată de coarde, a scris și Sebastian Androne, care și-a propus, involuntar după cum a declarat, să exploateze valențele luminoase ale melodiei de colind. Lucrarea a debutat, ca și în cazul lui A. Băcan, cu orchestrarea colindului inițial, realizată limpede, așezându-ne într-o stare de bine pentru restul lucrării, cu mari așteptări. Din păcate, pentru mine, acestea nu s-au confirmat, piesa excedând în dimensiune posibilitățile ideilor muzicale inițiale. Nu am înțeles foarte bine preferința pentru exploatarea ritmului în defavoarea, de pildă, a structurii armonice ingenioase, de o frumusețe vie, ca un soi de coral liric, apărută imediat după introducere, această preferință fiind, în opinia mea, nejustificată de maniera în care pulsația a acaparat întreg materialul și s-a repetat un pic obositor, netransformată organic, cea mai mare scădere a energiei petrecându-se în a doua treime a piesei. Finalul a adus însă înapoi limpezimea și lumina din debutul lucrării (și amintirea acelui coral), astfel încât demersul celor trei soliști (la violă a fost Tamara Dică) de a reda o partitură de o dificultate considerabilă a fost din nou apreciat cu căldură de toți cei prezenți în sală.
Sebastian Țună a scris o serie de 10 minivariațiuni pornind de la colindul Trei Crai de la Răsăritu, pentru cvintet format din oboi, clarinet, vioară, violă și cello. Tema a căpătat chiar valențe de chaconnă, putând fi recunoscută în toate variațiunile, adusă, la diverse instrumente, dinamizată, augementată, întreruptă, suprapusă peste toate procedeele folosite, de la variațiunile ornamentale la eterofonii, momente cu ușoară tentă spectrală sau leit-motivul timbral al clarinetului, minunat relevat de Mihai Pintenaru, o sursă de umor în lucrare.
Colindomania foarte tânărului Andrei Petrache, abia student în anul II, a folosit întregul ansamblu, într-un demers temerar, cu un limbaj prepondert tono-modal care a evoluat chiar pe parcursul piesei, de la armonizare clasică, urmată de un fugato pe motivul inițial din ce în ce mai dinamizat cu o utilizare judicioasă a timbrurilor intrumentelor (de pildă, pianul nu a intrat decât după un minut și jumătate de la debutul piesei). Întreaga secțiune următoare dezvoltă ideea anterioară pînă când tema este readusă în integralitatea ei, în tutti cu un alt ethos, și întreruptă apoi prin tehnica beethoveniană a eliminării.
Partea mea favorită din Colindomania a fost secțiunea imediat următoare, care a exploatat ideea de întrerupere, prin jocul cu registrele, nota lungă versus acordul brutal, ideea de notă lungă fiind orchestrată diferit la fiecare apariție a sa. Finalul a readus tema, cu ethosul câștigat în toate secțiunile anterioare, intenția autorului, de a aduce în „prezentul trepidant” starea de colind fiind corect realizată.
Iată aici înregistrarea lucrării:
Miniatura lui Alexandru Ștefan Murariu (n. 1989) – „Colind-meditație” după colinda laică „Pă dealu cu stînjenile” – pentru ansamblu, a propus exploatarea stării de nostalgie a temei inițiale, pe care o auzim, de altfel, în diverse orchestrații pe tot parcursul piesei, (poate un pic prea des) acompaniată în diverse maniere, de la coral la structuri eterofonice frumos orchestrate, fiind genul de piesă în care publicul s-a „regăsit” ușor, dar cu un tip de accesibilitate ajustat totuși contextului academic.
Și lucrarea lui Vlad Răzvan Baciu (n. 1986) – „Let it Ring”, s-a înscris în linia unui limbaj accesibil în debut, acesta complicându-se ușor odată cu evoluția piesei. Oboiul (cu un foarte inspirat Valentin Ghita), clarinetul și pianul au fost instrumentele protagoniste, un rol important avându-l pianul. Dar, dacă la început ideea clopotelor mi s-a părut seducătoare și extrem de ofertantă, timbral nu a existat suficientă variație, toate trei instrumentele cântând aproape continuu, cu mici excepții, iar de sonoritatea pianului, tratat convențional, aproape că s-a abuzat. Mi-au lipsit și modulațiile, atât afective, cât și armonice.
La polul opus s-a situat lucrarea lui Áron Török-Gyurkó (născut în 1989) – „Plai de munte”. După expunerea temei într-o atmosferă aerată, aproape mistică, urmează descompunerea ei treptată. Am apreciat dorința de a exploata interioritatea sunetului, de a alătura instrumentele în combinații cât mai diverse, apropiindu-se în intenția „mare” de maniera lui Bartok de a scoate alte valențe din melodia de colind, prin exploatarea multor efecte instrumentale, a capetelor tematice și a ideii de dispersare a sonorității inițiale prin sculptură sensibilă în sunet. Construcția a fost poate un pic dezechilibrată, dar în contextul clasic moderat al serii, s-a simțit ca o incursiune curajoasă, binevenită, în altă direcție stilistică.
Credit foto: Sorin Antonescu
În aceeași manieră am apreciat cu bucurie și compoziția lui Alexandru Sima (n. 1990) – „weave.tear”– pentru clarinet, vioară, violă, violoncel. Mai ales că a fost singura lucrare la care ascultătorul a trebuit să „vâneze” ideea colindului, ea fiind sublimată în construcția „artizanală” a piesei așa cum a numit-o autorul. Mie mi s-a relevat din sonoritățile diatonice, lesne de decantat în ciuda tehnicilor extinse instrumentale la trio-ul de coarde, atenția receptorului fiind captată și de țesătura instrumentală variată, și printr-o anumită simplitate directă a discursului, la nivel de idei, care m-a cucerit.
Lucrarea lui DanDe Popescu (1985) – „Creşte-mi, Doamne, creştiu”– aranjament şi „Îndrea”– pentru ansamblu s-a înscris într-o zonă care a îmbinat mai consistent nevoia de limbaj personal cu abordarea „moderato” a unei lucrări pe temă de colind. Aranjamentul primului colind a debutat aproape bachian (cu un „switch” modal) și a continuat cu prelucrarea minimalista a celulelor tematice, în scopul acumulării unei tensiuni bazate pe microdezvoltări din aproape în aproape, tensiune ce se dispersează tot minimalist, odată cu preferința pentru una dintre formulele constituente ale temei, totul pentru a crea organic o atmosferă din ce în ce mai apăsătoare, apoi eliberatoare, prezentă și în alegerile orchestrale, ale densității sau rafinamentului aerat.
Pe tot parcursul concertului, ansamblul Sonomania, plin de bravură în lucrările mai clasice și totodată de sensibilitate și grijă față de sunet în celelalte, a fost condus cu excelență de dirijoarea, compozitoarea și pianista Simona Strungaru. Comunicarea ei cu membrii Sonomania este, cred, ingredientul care dă succesul unui asemenea demers, căci dincolo de aspectele tehnice ale unui asemenea tur de forță, Simona Strungaru reușește să le transmită în mod fericit sentimentul atât de necesar de siguranță pe scenă, să se transpună în imaginea fiecărei lucrări în parte pentru a o reda împreună, într-o deplină complicitate.
Credit foto: Sorin Antonescu
Nici publicul nu a rămas indiferent față de eforturile extraordinare ale ansamblului și dirijoarei, chemându-i la aplauze repetat, în final laolaltă cu cei 10 compozitori.
Concertul a fost unul din acele rare momente din muzica contemporană când în sală se creează o atmosferă benefică, de familiaritate și curiozitate, care a garantat succesul bine meritat al evenimentului, ceea ce ne face să sperăm că, într-un fel sau altul, Institutul Cultural Român va continua această serie de comenzi pentru creatorii români. Deocamdată, știm cu siguranță când se va relua concertul: în cadrul festivalului Cluj Modern, pe 8 aprilie, în sala Studio a Academiei de Muzica „Gh. Dima”.
Credit foto: Sorin Antonescu
În data de 12 decemebrie 2018, în sala Sala „George Enescu” a UNMB, a avut loc concertul DINCOLO DE COLIND – Variațiuni contemporane pe colinde româneşti adunate de Béla Bartók, susținut de Ansamblul SonoMania, un concert susținut de Institutul Cultural Romîn în colaborare cu UNMB.
Dirijor: Simona Strungaru
Interpreți: Raluca Stratulat (vioară), Valentin Ghita (oboi), Mihai Pintenaru (clarinet), Tamara Dica (violă), Eugen-Bogdan Popa (violoncel), Mihai Murariu (pian)
Director artistic: Diana Rotaru
În program:
Aurelian Băcan (n. 1985) – “Variațiuni de colind(d)at”:1. “Colind original”, 2. “Voalat”, 3. “Pe fugă”, 4. “Cadență, 5. “Capricios, 6. “De joc” – pentru oboi, clarinet, violă, pian
Bogdan Pintilie (n. 1993) – “Reconstruction”– pentru vioară, violoncel şi pian
Alexandru Sima (n. 1990) – “weave.tear”– pentru clarinet, vioară, violă, violoncel
Sebastian Androne (n. 1989) – “Luminous”– pentru vioară, violă şi violoncel
Vlad Răzvan Baciu (n. 1986) – “Let it Ring”– pentru oboi, clarinet şi pian
Áron Török-Gyurkó (1989) – “Plai de munte”– pentru ansamblu
DanDe Popescu (1985) – “Creşte-mi, Doamne, creştiu”– aranjament şi “Îndrea”– pentru ansamblu
Sebastian Țună (1987) – “Perpetuum”– pentru oboi, clarinet, vioară, violă, violoncel
Alexandru Ștefan Murariu (1989) – “Colind-meditație” după colinda laică „Pă dealu cu stînjenile” – pentru ansamblu
Andrei Petrache (1998) – “Colindomania”– pentru ansamblu
