Din cinci să rămână patru, sau cum să scapi basma curată când credeai că nu mai ai scăpare

Piesa Der zerbrochne Krug a fost scrisă de Heinrich von Kleist între anii1803–1806, un text clasic care poate fi montat oricând, fără nicio problemă. Satira socială și politică, radiografia unei comunități, cu scopul de a evidenția tarele naturii umane, în speță lăcomia și corupția, la care se adaugă și alte slăbiciuni ale firii transgresează epocile istorice și ne fac să afirmăm, fără tăgadă, „nimic nou sub soare”. Gelu Colceag este preocupat constant să readucă în atenția publicului texte clasice, cărora le găsește mereu noi interpretări, astfel încât montările să fie proaspete și pe placul criticii de specialitate, dar mai ales al spectatorilor. În 2022, același regizor a montat pentru TNB Bolta cerească, un spectacol bazat pe o piesă contemporană (scrisă de Lucy Kirkwood), unde distribuția este preponderent feminină; în 2023 montează Tartuffe sau Impostorul de Molière, spectacol intrat în repertoriul Teatrului Mic, pentru ca în 2026 să iasă la scenă spectacolul Ulciorul sfărâmat, care completează repertoriul Teatrului Stela Popescu. Trei texte diferite, trei trupe de actori diferite, trei autori diferiți și un singur regizor. E drept, că vorbim despre un regizor cu o carieră notabilă, recunoscut pentru cariera didactică (a predat la UNATC, instituție pe care a și condus-o în calitate de rector timp de patru ani), dar și pentru capacitățile manageriale (a fost director artistic la TNB, consultant artistic la Teatrul de Comedie și director al Teatrului Mic). Perfect justificate așteptările publicului față de Ulciorul sfărâmat, când ai un asemenea regizor pe afiș te aștepți la un spectacol cel puțin bun, dacă nu foarte bun. După ce-am văzut premiera, tind să cred că așteptările au fost (în cea mai mare parte) onorate cu brio.

Gelu Colceag nu face concesii când e vorba de construcții de personaj. Încă îi place să lucreze cu actorii, să descompună fiecare profil și să dea viață unora dintre cele mai variate tipologii umane. Nu și-a pierdut reflexul de a verifica (în oglindă chiar) valoarea și veridicitatea unui personaj în ansamblul spectacolului din care face parte. Are ochiul format în anii de carieră didactică, ceea ce-l ajută în alegerea distribuțiilor și chiar dacă noi, cei din sală, ne putem întreba deseori ce caută un anume nume pe afiș, la aplauze vom constata că a ales bine actorii. Teatrul Stela Popescu are un destin complicat și încă incert în ceea ce privește viitorul, de aceea nici trupa nu e încă foarte solidă; lipsesc, în opinia mea, niște vârfuri de lance, atât la femei, cât și la bărbați, în jurul cărora trupa să se adune și să-și ridice valoarea. De aceea, găsesc perfect justificată opțiunea lui Colceag pentru acest tip de montare, clasic, dar foarte bine lucrat, fără cusur în ceea ce privește dramaturgia, care încântă spectatorul de orice vârstă.

Ulciorul sfărâmat îl privesc ca fiind în tandem perfect cu Bolta cerească: subiect oarecum asemănător, acolo este judecată o femeie și condamnată la moarte, dar faptul că este însărcinată contribuie la schimbarea sentinței. În spectacolul de la Teatrul Stela Popescu, un judecător ajunge să fie judecat pentru comportamentul său profesional, care nu este nici pe departe unul în deplin acord cu legile în vigoare. Gelu Colceag menține și de această dată nevoia de a data foarte bine acțiunea, prin intermediul costumelor, care sunt reprezentative pentru timpul istoric în care au loc cele două acțiuni, dar și pentru clasele sociale reprezentate de fiecare personaj în parte. Spre deosebire de cei mai mulți regizori care montează la ora actuală în România, Gelu Colceag și-a luat în echipă scenografe foarte bune care au construit de la zero decorurile, dar și costumele (în cazul spectacolului de la TNB, costumele sunt realizate de Liliana Cenean, iar decorul de Ștefan Caragiu; la Teatrul Stela Popescu, Ioana Pashca s-a ocupat de ambele), ceea ce din punct de vedere vizual ridică mult cota celor două montări. Ulciorul sfărâmat este gândit pentru o scenă relativ mare, dar cu o extensie în sala de spectacol, pentru a crea ideea de mulțime participantă la acțiune; oamenii din comunitatea unde judecătorul Adam își exercita autoritatea se simt, ba se și aud în vreo două momente și din rândul lor apar ori cei care-l judecă pe judecător, ori cei care vin la judecată, cei care cer să se facă dreptate. Se rezolvă pe această cale multe din lipsurile ce țin de distribuție, pentru că ea rămâne inegală din punct de vedere valoric. Singurul personaj construit pe tiparul vrăjitoarei este cel al Brigittei (Irina Cărămizaru); în text e o femeie cu mințile rătăcite, dar regizorul a preferat să-i dea acest profil de vrăjitoare pentru a accentua opoziția bine-rău și în felul acesta câștigă și o categorie de public greu de mulțumit, mă refer la adolescenți.

Se râde mult la Ulciorul sfărâmat, în primul rând datorită textului, care se aude perfect, Gelu Colceag care a avut grijă să decupeze momentele importante, astfel încât climaxul să se producă de la sine, firesc. S-a menținut aceeași linie, satirică, de la început până la sfârșit, chiar dacă unii actori au adăugat niște accente de burlesc pe care nu le găsesc binevenite. Un spectacol cate te binedispune, chiar dacă dispune la asocieri (involuntare) cu realitatea din România timpului prezent. Șerban Pavlu, în rolul judecătorului Adam, se simte foarte bine, nu l-am mai văzut de mult jucând un rol de asemenea anvergură; îl ajută faptul că joacă mult (și în multe locuri), iar experiența parteneriatului scenic în diverse formule o pune în slujba spectacolului. Construiește atent relațiile cu cei din casă, adjunctul lui și femeia din casă, dar și cu cei cu care ar trebui să aibă o relație oficială, care în realitate se dovedește a fi de cu totul altă natură.

Ulciorul sfărâmat se joacă în Sala Radu Beligan a Teatrului de Comedie și are toate șansele să aibă o viață lungă; un spectacol lucrat bine, cu o trupă care este în creștere de formă.