Despre iubire, altfel (recomandări de lectură)

Un roman despre iubire este visul oricărei adolescente-scriitoare. Căci, în spiritul vârstei juvenile, iubirea este mai întâi imaginată și abia apoi, cu puțin noroc, este și trăită.

Doar că Ioana Unk nu este o adolescentă cu visuri care au legătură cu iubirea ideală, ci o tânără scriitoare, actualmente căsătorită și stabilită în California din 2013. Ucenicia ei literară a presupus participarea la cursuri de scriere creativă și ateliere de scris coordonate de Florin Iaru, Andrei Crăciun și Simona Antonescu, precum și publicarea de articole și proză scurtă în Iocan, Revista de Povestiri, Golan, Familia, Timpul, platforma culturală Liternet etc.

Sindromul picioarelor neliniștite este titlul care marchează debutul de romancieră al Ioanei Unk; un titlu care, la prima vedere, trimite la o afecțiune medicală reală, destul de supărător-sâcâitoare în manifestările ei, dar care, la nivelul cărții, reprezintă o metaforă insolită, ale cărei semnificații se desfac treptat pe parcursul lecturii.

Mai e oare provocator să scrii azi despre iubire?! Ca și timpul sau moartea, tema iubirii nu lipsește din nicio carte, din niciun film, din nicio manifestare artistică. În câte feluri se poate vorbi sau scrie despre un sentiment mirabil în formele pe care le îmbracă și în transformările pe care le produce?!

Conștientă de toate acestea, fie ele provocări sau frâne, Ioana Unk se înhamă la scrierea unui roman-caleidoscop „în materie de iubire”, după sintagma unuia dintre personajele masculine, un roman mozaicat atât la nivelul structurii, cât și al conținutului propriu-zis.

Trebuie menționat din capul locului: nu veți întâlni aici niciunul dintre clișeele narative sau stilistice despre perspectiva asupra iubirii; dimpotrivă, să știți că vă aflați în fața unei cărți care dinamitează aceste clișee, persiflându-le într-o manieră lucidă și tandră: formule precum „iubirea vieții mele”, „dragostea mea fără pereche”, „adoratul meu” etc. reprezintă, în contextul romanului, o ironie subțire, asumată, la adresa clișeelor lingvistice sentimentale, încetățenite și utilizate până la vidarea lor semantică. Relația de cuplu, fie că vorbim despre o legătură romantică sau despre căsnicie, este prezentată și analizată din mai multe unghiuri, fără idealizare sau false pudori.

Inițial un volum de povestiri, după spusele autoarei, cartea s-a configurat ulterior într-un roman în centrul căreia se află o tânără femeie permanent în căutarea iubirii și a bărbatului potrivit. Ea evocă, într-un efort retrospectiv și introspectiv în același timp, relații din vremea adolescenței, când bovariza platonic, ajungând apoi în prezentul celor două căsnicii și al unor legături pasagere cu bărbați cărora le schițează profilul și personalitatea în sumare, dar consistente la nivelul observațiilor fișe, numite chiar așa, „fișe de observație” (acestea sunt intercalate din loc în loc în carte). Narațiunea-confesiune este secondată ritmic nu doar de aceste interesante fișe observative, ci și de note de jurnal, denumite „Glissando” și numerotate, în forma atipică a unui dialog între un EL și o EA fără identitate precisă, în fapt un monolog interior camuflat astfel încât să mascheze ideile și observațiile pe marginea relației de cuplu asumate de personajul feminin central.

M-am întrebat, pe măsură ce înaintam în interiorul cărții, dacă este vorba, în cazul acestei structuri mozaicate, evident moderne, doar despre grija, preocuparea excesivă pentru formă, predictibilă și parțial necesară în literatura contemporană, sau structura s-a potrivit mănușă pe glisajul stărilor sufletești, oscilatorii, dar permanent ancorate în perpetua aspirație a femeii spre împlinirea prin iubire. Nu iubirea ideală, romantică, ci iubirea-certitudine și iubirea-așezare pe dimensiunea normalității. Trecând în revistă relațiile avute, bărbații asupra cărora a proiectat așteptări și speranțe, cei doi soți, nunta în care imixtiunea socrilor și a celorlalți a atras nemulțumire, cactusul lângă care s-au fotografiat mirii, sfidând cumva prejudecata că o astfel de plantă aduce ghinion, protagonista se dedublează permanent, într-un exercițiu autoscopic în care alternează succesiv, adesea fără o tranziție narativă evidentă, persoana întâi cu persoana a doua sau persoana întâi cu persoana a treia.

Relația și ulterior căsnicia sunt expuse din interior: rutina conjugală, gesturile mărunte, expectanțele adesea neverbalizate, amănuntele sâcâitoare, micile bucurii și marile trădări, despărțirile și împăcările, divorțul, moartea unui soț și psihoterapia anevoioasă de după etc. La un moment dat, imaginile bărbaților din viața femeii se suprapun, iar glisajul între evenimentele petrecute în trecut și cele din prezent poate fi derutant și obositor pentru cititorul mai puțin exersat. Femeia se raportează diferit la iubire pe măsură ce vâslește în propriul trecut și recuperează de acolo secvențele care au relevanță pentru ea. Decupajul scenelor, al vorbelor și al gesturilor celuilalt, ce se spune și ce nu se spune și câtă distanță se cască în cuplu, umorul și ironia, ba chiar autoironia sunt exerciții realizate cu finețe și mai ales cu pricepere prozastică, astfel încât cartea aceasta ilustrează un debut în forță, demn de remarcat ca atare.

Din multele mele decupaje textuale, selectez doar unul despre imaginea cuplului, în care cei doi se completează fericit:

„Ai vrut să știi cum ne trăim viața. Absolut banal, ți-am spus, iubirea are de-a face cu starea de liniște pe care ți-o dă prezența celuilalt, cu acea obișnuință invizibilă. Tabieturile ni le formaserăm împreună, din ceea ce era important pentru fiecare dintre noi. Ne petreceam multe ore citind, dar bucuria unei povești bune nu era niciodată suficientă dacă nu o citea și celălalt. Când Filip se cufunda într-o carte care mi-era cunoscută, îl urmăream cu coada ochiului, pândindu-i reacțiile la anumite pagini despre care știam că-l vor încânta sau tulbura. Când vedeam că trăiește povestea așa cum o trăisem și eu, știam că omul de lângă mine e cel potrivit. Alunecasem pe nesimțite unul în celălalt.” (pagina 112)

Să fie, nu iubirea în sine, cât fericirea conjugală dependentă/condiționată de o astfel de rețetă bazată pe afinități?! Poate că da, poate că nu.

Cu siguranță, suma „întâlnirilor” cu celălalt trebuie să fie mai mare decât suma „neîntâlnirilor” pentru ca relația să reziste și să se maturizeze.

Sindromul picioarelor neliniștite de Ioana Unk