În noiembrie 2019 am văzut Emlék, un one-woman-show în care Judith State a fost magnetică, electrizantă, răvășitoare și aș mai putea enumera calități, fără să mă repet. Un spectacol de care-mi pare rău că nu și-a găsit locul în repertoriul unui teatru, de stat sau independent, nu contează. un spectacol născut din dragoste de dans și de Marina Abramović. Un spectacol care a scos la iveală frici existențiale, nevoi ascunse și dorințe imposibile Un spectacol care a explorat într-un mod foarte personal nevoia de a te conecta la istoria familiei, de a-ți recunoaște rădăcinile și de a te reuni, fie și la nivel energetic sau mental, cu ai tăi, cu cei cărora le datorezi existența.
Când am văzut că în programul Bucharest International Experimental Film Festival – BIEFF 2021 figurează filmul YOU WHO NEVER ARRIVED, cu Judith State și cu István Téglás, mi-am spus că trebuie să-l văd. A fost suficient ca Judith State să-mi spună că are legătură cu Emlék și acolo am fost, în sala Cinematecii Eforie, în seara zilei de vineri, 19 noiembrie.
Festivalul a avut anul acesta a XI-a ediție și s-a văzut asta, pentru că sălile au fost ocupate (în limitele impuse de pandemie), în public fiind atât tineri dornici să vadă noi filme de avangardă, noi forme de explorare a limbajului cinematografic sau cele mai apreciate experimente cinematografice ale anului, cât și cinefili înveterați. La ora la care scriu cronica încă nu știu care vor fi premiile ediției, ce producții vor fi premiate, dar sper ca filmul lui Marius Olteanu să ia măcar un premiu. De ce sper asta? Pentru că ediția de anul acesta a fost pusă sub semnul unei interogații – Are we human? Așa se explică și temele celorlalte filme văzute în aceiași seară, înainte sau după YOU WHO NEVER ARRIVED; The future is a safe space hidden in my braids (regia Mihaela Drăgan), Eram somnambul când am văzut toate acele culori (regia Bogdan Balla), Collapsus (regia Simina Oprescu) și Harvey (regia Ilinca Hărnuț). Pe cât de diferite limbajele cinematografice, pe atât de provocatoare filmele, pe cât de diverse subiectele, pe atât de… umane, ca să facem referire la titlul ediției. Concluzia? Da, suntem ființe umane, nici urmă de îndoială.
Dacă în Emlék accentul a căzut pe explorarea relației cu familia, căutarea rădăcinilor, în YOU WHO NEVER ARRIVED accentul cade pe o altă dimensiune a relaționării omului; relația de iubire, una deloc platonică și nevoia de a se consuma într-un spațiu specific. Deloc întâmplător, vocile filmului redau integral versurile poemului lui Rilke și le dau o cu totul altă valoare. Imaginile de un sublim greu de dus, care aproape că-ți taie suflarea sunt susținute de cadențele ritmate ale unui text care este și nu este al lui Rilke. Îmi confirmă cele scrise aici Daria Barbu, cea care recomandă filmul pe site-ul festivalului: „Olteanu pătrunde în pădure ca într-un spațiu performativ, folosindu-se de valoarea sa meditativă de mediu al reconectării cu natura, sinele, cu corpul propriu. În acest mod, natura umană intră în simbioză cu texturile copacilor, unde valoarea poetică a imaginii potențează (ne)liniștile lăuntrice ale personajelor. Imaginea nu ilustrează doar textul umanist din off, ci uneori doar creează contextul exprimării sale, concentrându-se astfel pe experiența audio-vizuală. Ca în orice pădure pustiită, sonoritatea cuvântului apasă mai tare și provoacă un zumzet, atât în exterior, cât și în corp.”
Un film care te trezește din amorțire, care-ți aduce aminte că suntem oameni pentru că avem nevoie de îmbrățișări, pentru că ne definesc culorile și suntem sensibili la anumite tonuri de culoare, pentru că nu ne este indiferent locul unde ne trăim iubirile, pentru că, invariabil, ne întoarcem acolo unde ne-a fost bine sau unde ne-am simțit ca-n Rai. YOU WHO NEVER ARRIVED este mai mult decât o declarație de umanitate, mai mult decât o pledoarie pentru poezie, pentru latura noastră cea mai sensibilă, cea mai intimă. A vorbi despre cum ne este în dragoste, a vorbi despre nevoia de a nu fi singuri acum, când pandemia ne-a restricționat foarte mult relațiile, din toate punctele de vedere. Să vorbești despre atingeri și îmbrățișări în vremuri ca acestea, când am ajuns să ne salutăm formal, prin atingeri de coate, ce îndrăzneală! 15 minute, timp în care am admirat cadru cu cadru felul cum Marius Olteanu a deconstruit și reconstruit o relație pe care o credeam definitiv pierdută – relația cu celălalt trecută prin interiorul nostru, prin sinele nostru. O relație depersonalizată și reconfigurată astfel încât să conserve în totalitate frumusețea deplină a umanității. Trecerea și petrecerea relației printr-un spațiu în al cărui epicentru se află casa de lemn, un spațiu-pădure, din care lumina răzbate filtrată și încărcată de toate ecourile vieții. Un spațiu prin care oamenii trec cu grijă, calcă fără a strivi și merg mai departe încărcați cu promisiunea vieții de Apoi. Dacă la final ai uitat să respiri e pentru că lui Marius Olteanu i-a ieșit: nu ne-am pierdut pe traseul iubirii de oamenii, ci ne-am întâlnit unii cu ceilalți și ne-am îndrăgostit de viețile noastre!
Mulțumesc, Judith State! Mulțumesc, István Téglás! Mulțumesc, Marius Olteanu!
Du im Voraus
verlorne Geliebte, Nimmergekommene,
nicht weiß ich, welche Töne dir lieb sind.
Nicht mehr versuch ich, dich, wenn das Kommende wogt,
zu erkennen. Alle die großen
Bildern in mir, im Fernen erfahrene Landschaft,
Städte und Türme und Brücken und un-
vermutete Wendung der Wege
und das Gewaltige jener von Göttern
einst durchwachsenen Länder:
steigt zur Bedeutung in mir
deiner, Entgehende, an.
(Rainer Maria Rilke)
***
You who never arrived
in my arms, Beloved, who were lost
from the start,
I don’t even know what songs
would please you. I have given up trying
to recognize you in the surging wave of
the next moment. All the immense
images in me — the far-off, deeply-felt
landscape, cities, towers, and bridges, and
unsuspected turns in the path,
and those powerful lands that were once
pulsing with the life of the gods—
all rise within me to mean
you, who forever elude me.
