Primul eveniment din seria INFLEXIUNI: „Despre distopia lumii de azi”. O discuție între Ruxandra Cesereanu și Aurel Codoban, moderată de Laura T. Ilea.
Seria INFLEXIUNI își propune să aducă în discuție teme extrem de actuale – umanismul în epoca digitală, depresia, iubirea și avatarurile ei contemporane, migrația și întoarcerea în țară, distopia socială, „mizerabilismul”, istoria ideilor de la Socrate la Apollo 16 etc., punând în dialog scriitori, filosofi, oameni de știință, activiști, jurnaliști, actori.
Evenimentul la care au participat Ruxandra Cesereanu și Aurel Codoban despre „distopia lumii în care trăim” pare decupat dintr-un scenariu suprarealist, în care perspectiva caleidoscopică a ideilor și conceptelor dezbătute își motivează estetic prezența prin însăși distopia subiectului tratat. Și e normal să fie așa. Un subiect ce tratează variația sensurilor negative în acord cu variația spațială nu poate deveni observant decât sub această perspectivă a constelațiilor de idei (tocmai pentru că, dat fiind contextual actual, al hiper-accelerației procesului de tehnologizare, capacitatea de informație, pe care o poate cuprinde un domeniu, nu mai este tipologizabilă, teritorizabilă), a unui caleidoscop ideatic, în care vectorii de gândire sunt îndreptați fie între cei doi profesori și moderator, fie între cei doi și audiență, fie între membrii constitutivi ai audienței. Prospețimea ideilor și incandescența culturală joacă un rol important în construirea acestui dialog intertextual și transdisciplinar pe marginea conceptului de distopie.
Pornind de la sensul de „distopie”, acela de anti-utopie, de disipare a sensurilor toxice într-un univers, care-și scapă printre degete până și libertatea formală și devine concentraționar, întrebarea primă și cea care gravitează latent asupra întregului dialog este dacă ne aflăm într-o distopie. Ruxandra Cesereanu, pentru a răspunde provocării moderatoarei Laura T. Ilea, face mai întâi o disociere între cele două „universuri” în care, acum, ne situăm: o lume de „acum”, de „astăzi”, organică și o lume digitală, computerizată. Odată cu simțul distopic „câștigat” în regimul comunist, individul este părtaș unei distopii flotante, fluide, care depinde de context și de subiectul care interpretează lumea. Astfel, schimbarea paradigmatică în ceea ce privește distopia constă în tipologizarea ei din distopie solidă în distopie flotantă, iar mișcările convulsive postcomuniste (mineriadele din 1990 și „jandarmeriada” din 2018) sunt dovezi ale unei distopii flotante, desprinse de cea solidă, care pregătesc subiecții în ceea ce se numește conștiință spectrală, sinonimă parțial cu conștiința civică. Dacă aceste distopii convulsive îndreptate spre individualități de către aparatul politic sunt elemente imunde, care pătează fibra gândirii, a rațiunii și a imaginației, există și o soluție, ca un reflex pavlovian, a igienizării cognitive convertite într-o conștiință a realului, o asumare a prezentului și, eventual, într-o creare a unei bariere emoționale deparazitare, care să imaculeze aceste forme de recidivare distopică. Pe aceeași linie tematică, profesorul Aurel Codoban răspunde pieziș întrebării prin afirmarea unui război dus între două mecanisme antinomice: simbolurile și tehnologia, și până la urmă, dialectica dintre cele două, ceea ce Heidegger numea transformarea ontoteologiei în tehnoștiință. Pe tema acestui război, Ruxandra Cesereanu polemizează și pune o altă problemă, aceea a luptei pentru supremație și felul omenirii ce va supraviețui acestei preluări de putere. Lumea distopică de astăzi, ce-și are rădăcinile în matricea antropologică a imaginii lagărului de concentrare și care-și are continuum-ul în felul în care arabii au distrus Turnurile Gemene, este, de fapt, o re-întoarcere în Evul Mediu, dar în absența creștinismului – o lume fluidă, a luptei dintre simbolurile pentru care merită să-ți dai viața și nivelul înalt al tehnologiei, o lume în care intelectul și afectul își găsesc evoluția invers proporțional, în dezacord cu încercările lui Blaise Pascal de a le împăca.
O altă optică a caleidoscopului distopiei este problema corupției actuale, propusă de Ruxandra Cesereanu. Această nouă formă a comunismului, a totalitarismului, își are originea în credința conform căreia capitalul este obiectul suveran al istoriei actuale. Aurel Codoban, fiind de acord, completează această viziune prin chestionarea a ceea ce Nietzsche numea „ultimii oameni” – oamenii „construiți” de Occident, crescuți de acesta și care sunt liantul dintre trecut și prezent. Acești oameni vin să transmită, prin experiența lor culturală, ideologică și empirică, ceea ce istoria le-a oferit. Lacuna, fisura distopică constă în perspectiva noilor generații, care se întorc cu spatele spre trecut, îl refuză și privesc descumpănitor spre viitor. Tocmai acesta este modelul ignorării simbolurilor și îmbrățișarea tehnoștiinței: pentru orice ruptură, problemă ontologică, individul de acum uzitează tamponul îmbibat de anestezicul tehnologic. Problema corupției infiltrate la nivel mondial naște discuția patriotismului (discuția se particularizează sintopic pe teritoriul României unde își are centrul de iradiere în secolul 19, își are standardele false în perioada comunistă și culminează în cel prezent înttr-o morfologie trihotomică: patriotismul civic, cel sceptic și cel sarcastic). Ceea ce patriotismul pretinde este această luptă, întorcându-ne la gherila dintre simboluri și tehnologie, pentru simbolurile pentru care merită să-ți verși sângele. Fiind o discuție tonică, instigantă, unul dintre membrii audienți propune o alternativă: clasa simbolurilor pentru care merită să trăiești, adică cele care rezistă spaimei în fața noului. Iar unul dintre variațiunile acestei teme este, în viziunea vorbitorului, iubirea.
Prin procesul deconstrucției fenomenului dragostei în cultura occidentală, se atinge o altă fațetă a distopiei, și anume, împruutând numele titlului unei lucrări a profesorului Codoban, Amurgul iubirii: procesul de feminizare a Occidentului și fenomenul feminismului. Aurel Codoban debutează în acest subiect semnalând o schimbare în paradigmă în felul în care sexul este privit astăzi: pornind de la butada lui Descartes „cogito ergo sum” – „gândesc, deci exist” s-a ajuns, în acest context, la „doresc, deci exist”, în sensul în care faptul că dorim și suntem doriți ne dă contur existenței. Această problemă, ce are implicații epistemologice, este explicată prin rolul sacrului în societatea clasică (epistema clasică) și anume că acesta era recuperabil în transcendență (în existența divinității, a îngerilor, în esență, în existența unor simboluri lianți între contingent și transcendent), în contradicție cu ceea ce se întâmplă astăzi (epistema modernă) când modernul nu se mai încrede în existența transcendentului și plasează sacarlitatea în imanență (transgresarea simbolului în conștiință). Acum, iubirea este văzută ca o dorință sălbatică, într-o societate post-contraceptivă, întrucât tehnoștiința (inventarea pilulelor contraceptive) a detronat simbolul sexului, genial numit de Aurel Codoban felul nostru de a „gândi (nu a simți!) cu trupurile”, și l-a convertit într-un mecanism (v. problema cybersexului).
Ruxandra Cesereanu
Pentru că iubirea-pasiune s-a convertit în iubirea-mecanism, rolul femeii trebuie interogat. Aurel Codoban face o scurtă panoramă diacronică asupra constructului de femeie de la factorul civilizator din „Epopeea lui Ghilgameș” și conștiința secolului 19, când educația sentimentală era apanajul femeii, iar modelul angelic era atribuit acesteia, la femeia-obiect al feminismului care nu a făcut altceva decât să scurtcircuiteze sistemul clasic de simboluri care vedea femeia un simbol sacru, fertil, așezat pe un piedestal pentru a-l adora. Modelul de femeie propus de Ruxandra Cesereanu este Chesta (o frumoasă, inteligentă femeie, care poate capta orice privire printr-o doză de misterios, partajându-și iubirea și grija pentru oameni, fără a-și neglija scopul ei de a cerceta aventura și distracția) – problema își găsește centrul de dezbatere și în domeniul filozofiei (dihotomia „calului alb” și a „calului negru” la Platon) și în spațiul cinematografic contemporan: „Touch me not” (recomandare a Ruxandrei Cesereanu).
Dialogul (care nu trebuie înțeles reducționist la participarea a celor doi profesori) se încheie apoteotic prin referirile tangențiale la universul ficțional al Ruxandrei Cesereanu din romanul Angelus (care-și are parturiția în pastișa dupa Bulgakov și în Icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov) și care propune trei paliere de observare a lumii: o lume socială, una a miracolelor și ultima (invenție a tehnoștiinței) a unui second/third-life, o lume digitală în care, polemizând cu Nietzsche, Dumnezeu nu este mort, ci doarme și visează. Într-o lume în care ochiul subiectului privește simbolurile în cheie tehnologică, România încă își gândește simbolistica în contingent, în loc să și le păstreze pe un piedestal de unde să le poată re-actualiza fără să le maculeze. Marea problemă a noastră este „dubla raportare simbolică”, iar, parafrazându-l pe Marian Papahagi, ar trebui să ne trezim din acest „dialog continuu cu oile” și să vedem care este cromatica reală a stindardului nostru: „roșu, galben și dezastru” (graffiti distopic obsedant pentru Ruxandra Cesereanu care înglobează pertinent starea actuală a României). Iar, pentru a schimba ceva, asupra conștiinței noastre ar trebui să planeze întrebarea, și ea transpusă în cultura suburbană, What will happen with you if you die tomorrow?.
