În a doua parte a lunii octombrie a avut loc a XIII-a ediție a Întâlnirilor Internaționale de la Cluj, un festival de teatru care și-a propus o temă foarte curajoasă anul acesta, Alterități. Pentru mine, alteritatea va rămâne pentru totdeauna legată de tema străinului, de Camus și de o bună parte din filosofia începutului de secol XX, care după ce-al doilea război mondial a dat naștere la o mulțime de abordări și curente filosofice, acordate toate cu ideologiile spațiului contemporan și direcțiile de cercetare specifice cercetării științifice. În domeniul teatral, tema alterității nu e nici pe departe nouă, dublul, umbra și încă alte câteva concepte devenind centrale pentru anumiți regizori, directori de teatru sau curatori de programe și/sau festivaluri. Ce a propus însă Teatrul Național Cluj-Napoca anul acesta publicului și specialiștilor a căpătat o dimensiune foarte socială, dacă-mi este permisă expresia; în sensul că interogațiile în jurul cărora s-a articulat programul festivalier au toate o conotație care ancorează teatrul și spectacolele sale într-un spațiu social pe cât de concret, pe atât de diferit de la o zonă geografică la alta.
Desprinzându-se din problematicile abordate direct sau indirect de cele mai recente spectacole ale stagiunii Teatrului Național clujean, tema „alterității” propune lansarea unor întrebări fundamentale astăzi: Cine este celălalt, străinul, dar semenul meu cu care conviețuiesc? Sunt eu, om al secolul XXI, o ființă unitară, consecventă cu mine însămi, sau există conflicte interioare, identitare, sufletești pe care trebuie să mi le asum și cărora trebuie să le caut rezolvare? Ce înseamnă să mă pun în locul celuilalt, să fiu celălalt, să privesc realitatea cu alți ochi, din afară? Dacă aș fi altul/alta, ce aș fi, cum aș fi? Îmi pot recunoaște rolurile jucate zi de zi? Mai pot distinge, în cotidianul inundat de virtualitate, între adevăr și ficțiune? Este celălalt cel care cred eu că este? Sunt eu cel care cred că sunt? Cum influențează toate aceste frământări viața mea în societatea românească și europeană de astăzi?
Toate acestea fiind spuse, am privit spectacolele cuprinse în agenda Întâlnirilor Internaționale de la Cluj ca pe niște provocări de a reinterpreta tot ceea ce se întâmpla pe scenă dintr-un unghi nou de vedere: cel al alterității, al diferenței asumate, al alter ego-ului și al reinterpretării ca formă de manifestare concretă a acestei alterități. Așa se face că am vrut să revăd unele spectacole, cum a fost cazul cu Zeițe de categoria B, respectiv Pietonul aerului, dar am și ținut mult să văd altele, cum ar fi Regele Cerb, o commedia dell’arte cât se poate de autentică.
Zeițe de categoria B l-am revăzut după ceva timp, prima oară a fost la premiera de la Teatrelli. Un spectacol care-și conservă valoarea intactă, în care cele trei actrițe strălucesc precum zeițele în Pantheonul lor. Pantheonul actrițelor e teatrul, scena și culisele ei. Pe un text scris de Alexandra Felseghi și alcătuit din amintirile și evenimentele profesionale decisive pentru cele trei actrițe, spectacolul are o dinamică proprie, care pune spectatorul în postura de a privi cu orice preț, de a deveni martor direct la ceea ce se întâmplă în fața lui. E o conexiune pe cât de instantanee, pe atât de brutală, violentă pe alocuri, dacă ne gândim la experiențele rememorate de Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca. Am avut privilegiul de a sta pe una din laturile scenei Studioului Euphorion, ceea ce mi-a dat voie să observ spectatorii din primele rânduri așezate central. Acolo era și Magda Stief, soția regizorului Vlad Mugur, cel căruia Elena Ivanca îi datorează debutul și numele de scenă. M-am încărcat cu emoțiile Magdei Stief, care participa la spectacol cu fiecare fibră, devenise una din zeițele de categorie B și retrăia parte din propria glorie. N-am parte de asemenea experiențe foarte des la teatru, de aceea m-am și lăsat purtată de trăirea celei care era spectatoare și nu actriță în distribuția spectacolului care tocmai se juca. Fiindcă textul a fost scris foarte bine și jocul celor trei actrițe cât se poate de bun (mă feresc să spun veridic sau autentic, în contextul de față sună trivial) acest supliment de emoție de care am avut parte într-un mod neașteptat n-a făcut altceva decât să-mi provoace o schimbare la nivel de înțelegere: viețile celor trei actrițe meritau din plin o poveste a lor, care să le reunească pe toate sub o singură umbrelă. Alteritatea capătă, din acest punct de vedere, o nouă fațetă și o nouă valoare, întreită, dacă vreți. Andrei Măjeri, regizorul spectacolului, a fost în sală, a retrăit alături de cele trei zeițe tot spectrul de emoții și când spun tot, chiar așa este. O plăcere să reascult muzica spectacolului și o desfătare să le privesc pe Elena Ivanca, Ioana Dragoș Gajdó și Silvia Luca în costumele create special de Lucian Broscățean. Rămân la ideea că un spectacol gândit pentru scene mici, fără foarte multă scenografie și sofisticării poate aduce mult mai multă emoție decât orice spectacol pretențios, pus sub semnul unei orientări ideologice de moment, care riscă oricând să fie amendată de public și//sau cronicari.
Despre Pietonul aerului am scris imediat după premieră. O poezie de spectacol, care mi-a adus aminte că teatrul rămâne indisolubil legat de text și scenografie, o legătură intrinsecă stabilită de regizor. Succesul unui spectacol depinde de text și viziunea acestuia, în egală măsură, iar trupa, actorii care alcătuiesc distribuția se transformă în cei mai veridici mesageri ai celui/celei care-și asumă integral montarea. De aceea nici nu prea înțeleg cum poți să dai premiul pentru cel mai bun spectacol și pe cel pentru cel mai bun regizor aceleiași montări. Știu că intră în calcul foarte multe dimensiuni spectaculare și componente, dar totuși, cel mai bun spectacol înseamnă implicit și că regizorul a avut o viziune coerentă, pe care a pus-o în evidență cu ajutorul trupei de actori; nu-i impune nimeni unui regizor pe cine să distribuie într-un anumit rol și dacă actorul sau actrița n-au înțeles ce au de făcut e tot vina celui dintâi, pentru că el nu s-a făcut înțeles și pentru că n-a lucrat suficient de mult la repetiții. Mă opresc aici cu divagațiile pe tema premiilor, pentru că altceva vreau să spun. Deloc întâmplător, spectacolul a fost prins în agenda Întâlnirilor Internaționale de la Cluj de anul acesta. Nu cred că a existat un spectacol din această ediție care să pună mai bine în evidență tema aleasă de organizatori, Alterități, decât montarea semnată de Gábor Tompa. Textul lui Eugen Ionesco este de o actualitate vecină cu cruzimea și cinismul, de aceea nici nu place tuturor fidelilor Thaliei. Dar ce-a reușit Gábor Tompa cu implicarea directă a scenografului Adrian Damian este să facă puțină ordine în multitudinea de alterități cu care ne confruntăm astăzi și să mute accentul pe identitate, pe personalitate și autenticitatea acesteia. Cât din succesul unui artist contemporan se datorează valorii ideilor sale, creativității de care dă dovadă și pe baza căreia operează adevărate inserturi artistice în viața cotidiană? Cât din vocația unui artist se pierde datorită anagajamentului politic, angrenării într-un sistem de marketing deprimant de eficient din punct de vedere monetar, dar deloc favorabil evidențierii crezului acestuia?
M-am folosit din plin de avantajul de a fi văzut spectacolul la premieră, astfel încât acum m-am putut concentra pe detalii și pe anumite roluri. N-am cum să nu remarc faptul că trupa Naționalului clujean a crescut valoric foarte mult în ultimii ani, actorii pot aborda roluri de mare amploare fără mari dificultăți și pot să joace orice. Matei Rotaru este într-un vârf de formă și este capabil de construcții de rol de o mare finețe; are și în Pietonul aerului scene întregi în care stăpânește detaliul cum puțini reușesc să o facă. Anca Hanu e demențială, scuzați expresia total neacademică. În Pietonul aerului am avut de câteva ori senzația că e gata să moară pe scenă, mi s-a făcut pielea de găină, atât de autentică este în Doamna Bérenger, un rol dramatic în esență, dar care este prins în jocul alterităților mai mult decât toate celelalte roluri la un loc. În jurul celor doi vin toți ceilalți, oamenii care fac posibil jocul cu ego-urile și personalitățile, cei care devin când oglinzi ale domnului și doamnei Bérenger, când dușmani declarați a ceea ce reprezintă cei doi pentru societate.
Întâlnirile Internaționale de la Cluj e un festival aparte, pentru că organizatorii, Teatrul Național Cluj-Napoca, invită critici și oameni de teatru din afara țării ca să vadă spectacolele și să participe la dezbaterile și lansările de carte care completează programul fiecărei ediții. Se creează astfel punți de comunicare reale, oamenii de teatru din România pot discuta despre direcțiile de dezvoltare sau propunerile estetice propuse de creatorii străini, se pot face comparații obiective, bazate pe informațiile venite de la sursă. E o atmosferă de convivialitate, una care te face să vrei să revii la Cluj cât mai repede posibil. A discuta despre alteritate și formele artistice s-a transformat dintr-o provocare într-o premisă pentru o dezbatere documentată, aici e meritul integral al echipei de festival, pentru că și-a asumat și rolul de mediator, pe lângă toate celelalte roluri.
