De dincoace de bine şi de rău (ştiri lirice din Timişoara şi din restul lumii)

0
 – despre „Până când noaptea descreşte-n rău” de Ramona Băluţescu (Editura Emma, 2016), un text scris de A.G. Secară

„Cu gândul doar la întâmplările sufletului” (aşa sună un vers din poemul „Nelinişti”), Ramona Băluţescu nu neagă legăturile pe care sufletul (prin reducere la absurd şi non-absurd, să presupunem că există fără doar şi poate!) le-ar avea cu aşa-zisa lume reală, cu tramvaie care întârzie, iubiţi de tot felul, morţi care vin sau pleacă… Dar nici cu închipuirea:

„Mă închipui prinsă în funigei ca într-o mantie,/ Cu valuri ce se desfac spre alte lumi,/ Cu fîșii din mine,/ Cu fîșii din ce încă am ca lumină,/ Banchet al destrămării bune și cu sens,/ Pentru ceilalți -/ Pentru prima dată apreciatori.”

Urzeala firelor de suflet, a impresiilor, a gândurilor, a ideilor (deoarece este şi o lirică de idei, nu numai de metafore!) trebuie să ţină cont de ceea ce aflăm încă din primul poem al cărţii:

„Dar viața nu e extrem de interesată de agenda mea de idei.”

Poezia Ramonei Băluţescu este un fel de… rămăşiţe ale zilelor şi ale nopţilor (dacă este să ne ducem cu gândul la romanul lui Ishiguro!), de dincoace de bine şi de rău, şi facem aceste „legături” în special din cauza unui vitalism căruia putem să-i spunem fără probleme nietzschean!

Vitalism, dezinvoltură, nevroză, sinceritate, criză, existenţialism, neo-expresionism, iată câteva atribute care pot caracteriza mai bine sau mai puţin bine confesiunea poetei, la a treia sa carte, dacă nu greşesc.

Dacă suntem de acord cu ceea ce scrie conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin în prefaţă, Ramona Băluţescu este oarecum în aşteptarea oştilor Mordorului, deşi în cuvântul autorului se începe chiar cu propoziţia „Sunt bine!” Fiind aproape un jurnal liric, alternanţa stărilor sufleteşti este firească:

„Acum, doamnelor și domnilor, plîng./ Pentru că speranța nu ține mult nehrănită./ Pentru că se face tot mai frig./ Și pentru că frigul și frica sînt o combinație implacabilă,/ În lipsa cuvintelor sale.”

Poate Konrad Lorenz cu „Aşa-zisul rău” ar fi o altă cheie de lectură! Dar (pre)sentimentul existenţei acelui Rău, poate chiar a celuia căruia nu vrem să-i rostim bănuitul nume, este într-adevăr prezent, i se acordă versuri tulburătoare (paginile 60-61, par exemple)…

Zeiţa furiei nu se lasă nici ea refuzată:

„Voiam să te distrug și risipesc de tot./ Cu cuvinte ucigătoare./ Cu cuvinte ce să te-ngroape-n țărînă pentru toată viața aceasta./ Îți țipam cuvintele mele, lanceolat,/ Tăceai, cu capul în jos, excavam în tine,/ Pînă cînd mi-ai spus la ce te-mpinsese răul meu mare./ Nu știu cum să spun ce-a urmat./ Știu doar că n-aș fi crezut niciodată/ Că o să-mi poți da inima de perete,/ Încît să mă-ndrăgostesc iar de tine,/ Ca în acel moment./ În acel foarte moment absolut.”

Ba se poate vorbi chiar şi de un oarecare radicalism, cultivat mai mult sau mai puţin:

„Poți să îmi iei inima și s-o dai cîinilor./ În partea de viață în care mă duc eu,/ Sîngele se mișcă fără pompe,/ Sau stă!”

Semn că poeta ştie de glumă, dar poate glumi foarte serios! Miracolul este că nu se cade în patetism (liric, poate cel mult prin… cantitate, dimensiunea volumului, ca număr de pagini, dar aşa este în… ghemuirea durerii, când nu prea poţi să te ridici când ai vrea!), un poem precum „Nişte mere” fiind exemplar în acest sens, iar când accentul pare strident, un strigăt precum cel al lui Edvard Munch te face să înţelegi mai bine tensiunea:

„Acest țipăt prelung există în mine/ Ca un organ aparte, ca o revoltă de for intern,/ Ca o scrijelire pe peretele meu sufletesc,/ Ca o zbatere,/ Ca o fugă de roșu,/ Ca zgură,/ Ca o lumină ce pîlpîie-a stingere,/ Ca un blestem./ Acest țipăt prelung, la finele zilei/ E companionul meu, de stingere, de pat, de neadormire,/ De lut.”

„Partea întunecată” (a Forţei, sic!) îşi cere şi ea câte un drept la existenţă, cam ca în „Aerul nostru, al ei”, unde se cere jertfă, (şi) cu toată auto-ironia! Dar când suntem într-un univers unde scrie pe pancarte „Aici se moare!”, cred că este normal să mai cazi şi în ispita disperării, zeiţă-demon care poate fi atât de seducătoare! Ca şi în ispita Urii, precum în poemul care dă titlul cărţii:

„Ziua creștea iar eu musteam de ură-mpotriva creșterii ei/ Și priveam chiorîș totul din jur./ Mi-era dor de timpul cînd serile lungi ne găzduiau, în cutele lor,/ Pe margini de apă, povestea,/ Ca, printre foile verzei, gîze năuce./ Ziua creștea și, în atîta lumină,/ Nici măcar gîndul că noi am mai fi noi/ Nu mai putea găsi altceva decît drumul sortit, spre insectar,/ De ursitoare tivite/ Cu plumb.”

Da, poeta ar vrea Absolutul, cu tot ceea ce implică, Absolutul însă se joacă cu ea (ca şi cu noi toţi, care credem în cântecul său de sirenă… absolută!), chiar şi de-a poezia, frumos, de-a adevărul, întrebător… Luciditatea îi pune uneori cioburi de oglindă în faţă:

„Ne încrîncenăm./ De parcă viața toată stă în noi./ De parcă semințele vieții, toate, ne cîntă sub piele./ Ținem morțiș./ Pentru că e unicul lucru ce-l avem./ Și nu vedem cum calea universului e pavată/ De vise printre care ne facem loc,/ Călcîndu-le,/ De melci ce n-au ajuns să fie mari,/ Cu cochilia spartă.” (Cu unghii şi dinţi)

Da, uneori, se scrie şi cu unghiile şi cu dinţii, dar aceasta doar pentru că unghiile şi dinţii cunosc „lucrurile mici”, cele care contează, care adună viaţa, viaţa sau sufletul, cu întâmplările lui care contează: căderea în dragoste, compasiunea, dorul…

Cum sugeram mai sus, „ştirile” (practic, o viaţă întreagă, autoarea s-a dedicat jurnalismului!) nu sunt numai din Timişoara: avem un poem (şi) cu podul Calatrava din Veneţia („domnul Calatrava”), se scrie despre „mingea aceea a jocului apropierilor pe care-l jucau/ bătrînii-n Paris”, metafizic se ajunge până la „celălalt capăt, de prea târziu”, depăşindu-se nu numai acel dincoace de bine şi de rău, dar şi acel dincoace de spaţiu şi de timp, poate orice dimensiune, căci Poezia este capabilă de a dărui, mai ales, iluzia că Lumea ar putea fi şi altfel decât este!

Dar Noaptea (a se citi mai ales Întunericul) vine întotdeauna cu insomniile ei de cuvinte, îşi cere soldaţii şi Jeannele ei d’Arc care vor lupta cu creşterea şi descreşterea, chiar şi în staţii de autobuze sau tramvaie, iată, cercul se închide, invocarea copilei/copilăriei nu este neapărat un fel de salvare („Aș vrea să vii, copilă,/ Lîngă mine,/ Să mă privești, cum o făceai ades,/ Să te alinți…”, iată şi o cădere… în romantism eminescian!), iar dacă vi se pare că am scris mai mult despre Rău, chiar şi aparent, de ce n-ar fi astfel când Binelui i se face la un moment dat un astfel de portret:

„Și noi ne plîngeam că e rău,/ Unul în brațele celuilalt/ Avîndu-ne,/ Fără să știm cum va fi/ Răul de care vom zice că-i bun,/ Triști și trecuți și îndepărtați suficient unul de celălalt,/ Părîndu-ni-se că zîmbetul public, cam strîmb, al celuilalt/ E doar o sfidare a binelui/ Care rîdea de pe margine de noi,/ Spărgînd între buze semințe.”

Cu încrederea, optimismul măcinate în fel şi chip („Îți măcina încrederea în bine,/ Îți măcina încrederea în rost și în tine, cel vechi.”), îndrăznind să publice poezie, Ramona Băluţescu dovedeşte sui generis că este mai puternic Cuvântul decât slăbiciunea…

Lăsând până şi Minotaurul să mai spere, după cum rezultă din ultimul poem…

Despre autor

Lasă un comentariu