D’ale carnavalului – Între mască și adevăr

Alexia Olteanu, clasa a XII-a, C.N. „Mihai Eminescu” Buzău

Unele spectacole nu se termină în clipa magică a căderii cortinei, a stingerii luminilor. Ele rămân în mintea ta, ca un ecou care te urmărește. Asta se întâmplă și în cazul spectacolului D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, în regia lui Vlad Trifaș – un spectacol care te face să râzi, îndemnând însă la reflecție – printre ce oameni trăim?! în ce fel trăim?!

De la primele minute, scena te aruncă într-o lume plină de agitație, de vorbe și de gesturi. Decorul prezintă o mahala vie, cu uși care se trântesc, ferestre curioase și oameni care se amestecă unii în viețile altora. Totul e colorat și dinamic, ca într-un film care nu se oprește niciodată. Lumina se schimbă odată cu stările personajelor – uneori caldă și veselă, alteori rece și tăioasă, atunci când se spun adevăruri. De cele mai multe ori, lumina nu este suficientă pentru ca defectele lumii acesteia să poată fi ascunse.

În mijlocul acestei lumi se află Nae Girimea, frizerul elegant care se crede stăpân pe tot, mai ales pe inima femeilor. Este fermecător, un fante zaharisit, știe ce să spună, dar trăiește între două femei și două minciuni. Pe Mița Baston o face să creadă într-o iubire curată, iar cu Didina Mazu trăiește o pasiune doar aparent aparte. Totul pare sub control până când o hârtie rătăcită, un simplu bilet de dragoste, pornește haosul. De aici înainte, totul se încurcă: iubirile, minciunile și orgoliile, mofturile.

Mița este o femeie visătoare, care iubește sincer și suferă atunci când descoperă că a fost înșelată. Didina e opusul ei – puternică, aprinsă și gata să lupte pentru ce vrea. Nae, prins între ele, devine o victimă a propriilor jocuri. Cele două femei intră totuși în aceeași tipologie, a adulterinei.

Pampon este un om direct, mânat de furie născută din gelozie, dar și de un soi de mândrie prostească. Reacționează repede, face scandal, fiind în adâncul lui doar un bărbat rănit care nu știe cum să-și arate durerea. Crăcănel e mai liniștit și mai nehotărât, mereu confuz, căci nu știe nici ce simte, și nici ce trebuie să facă. Are un aer comic și blând, care îl face ușor de îndrăgit. Vlad Trifaș reușește să dea piesei un ritm natural și plin de energie. Râsul vine firesc, din situații pe care le recunoaștem în viața obișnuită. Actorii joacă cu plăcere, iar publicul simte această bucurie de a epuiza întreaga energie pentru a servi ideal rolul.

Spectacolul surprinde ideea că viața însăși este un carnaval continuu în care fiecare dintre noi joacă un rol, pe măsura condiției noastre sociale. Ne ascundem în spatele aparențelor, încercând să părem fericiți, inteligenți, puternici. Dar, așa cum sugerează regizorul, vine un moment în care masca alunecă și rămânem față în față cu propriul chip: când ne privim în oglinda de la frizerie.

Finalul nu aduce neapărat liniște (ar fi și greu, după atâta hărmălaie!), mai curând aduce o claritate dureroasă a întregului „desen” dramatic. Aplauzele vin, dar nu pot acoperi gândul că tot ce am văzut pe scenă există și în noi. Râdem, dar râdem de propriile greșeli, de propriile jocuri de imagine. I.L. Caragiale, în viziunea lui Vlad Trifaș, nu ne mai ceartă, ci ne arată – cu un zâmbet blând și o privire lucidă – cât de fragilă e lumea noastră de carton. Minunat spectacol!