Mozart, Beethoven, Dvorak și seara lor la Ateneul Român

Ca să mă pregătesc cum se cuvine pentru recitalul serii de marți, 26 iunie, am ascultat multe variante ale piesei compusă de Dvorak. Era singurul trio pe care nu-l știam. Probabil că mai ascultasem pasaje din el, asta fără îndoială, numai că în întregime niciodată. Și m-am îndrăgostit, din nou, de Dvorak, un compozitor profund, care lasă loc de desfășurare și pianului și instrumentelor cu corzi, astfel încât pasajele de întâlnire dintre cei trei instrumentiști să devină adevărate dovezi ale potențialului lor artistic. Mozart și Beethoven veneau să completeze firesc un program bine structurat, cel puțin așa credeam înainte de concert. După ce-am ieșit din sală, gândul meu a fost îndreptat spre cei trei tineri muzicieni, Simina Croitoru, Andrei Licareț și Ștefan Cazacu: în acel moment nu prea mai conta ce-au cântat, ci cum au cântat. Pentru că au făcut-o atât de bine, încât putea să fi fost și piesă de folk, că am impresia că tot la nivel de artă ar fi adus-o.

E o mare bucurie să vezi cum se încheagă frumos un nou proiect cultural (și muzical, de această dată). Pentru că e atât de mult loc la noi, acum, la acest moment, încât ajungi să crezi că tinerii talentați și dornici de muncă sunt rarități. Cumva, tind să cred că așa și este. Dar asta e o altă poveste, despre care nu e cazul să vorbim aici. Trio-ul compus din Simina Croitoru, Andrei Licareș și Ștefan Cazacu este un proiect nou, deși cei trei se cunosc de ani de zile și sunt prieteni buni, liantul acestei relații fiind dragostea lor pentru muzică. Faptul că s-au oprit la trei compoziții scrise de trei compozitori din trei epoci oarecum diferite demonstrează faptul că au trecut de mult de perioada teribilismelor. Evident, așa cum spuneau și în interviu (pe care-l puteți citi aici) Beethoven era oarecum vedeta serii, numai că pentru mine s-a dovedit a fi Dvorak. Și mă bucur mult că așa a fost. Mozart a sunta „ca la carte”, nimic în plus, nimic în minus. Aproape că ar putea servi drept studiu pentru cei care vor să învețe concertul. La Beethoven mi s-a părut că au avut ceva probleme de coordonare, dar asta nu înseamnă că nu s-a auzit bine.

Credit foto: Roza Zah

Mi-a plăcut foarte mult cum au evidențiat fiecare parte în sine, pentru că fiecare dintre aceste secvențe muzicale aveau altă coloratură, altă intensitate și duceau ascultătorii în zone aproape nebănuite. Și aici a fost meritul lor, al celor trei protagoniști, că au reușit să ne ducă acolo unde a vrut și Beethoven. Dvorak, după cum spuneam mai sus, le-a ieșit impecabil. Mi-a plăcut mult să observ comunicarea dintre ei și felul cum și-a lăsat personalitățile să se afirme.

Andrei Licareț e un mucalit: își aranjează manșetele de la cămașă, după care își poziționează mâinile deasupra clapelor având deferența unui maestru care așteaptă să fie aclamat; totul, preț de o secundă; iar în tot acest timp pe fața lui se vedea o bucurie pură, bucuria de a fi pe scenă împreună cu prietenii lui, toți trei făcând ceea ce le place: muzică. Simina Croitoru e o jucăușă, cântă cu o plăcere nebună, pentru ea muzica e terenul de joacă în interiorul căruia poate experimenta în voie, numai că se oprește la timp, fiind conștientă că acolo, în miezul acțiunii nu e doar ea, ci și prietenii ei, colegii ei. Ștefan Cazacu, „mezinul” trio-ului, zâmbește precum un imperator și se uită spre sală dând impresia că are un singur gând: „Vă dăm un concert bun, vă spun eu că așa e!”, după care aruncă o privire scurtă Siminei și începe să cânte. Comunicarea dintre cei trei a fost liantul serii, cel care a făcut posibilă chimia aceea atât de rar întâlnită. Asta mă face să cred că acest recital cameral va avea o continuare. Și-mi doresc ca această continuare să fie cât mai curând.

Dacă la începutul serii tindeam să spun că Mozart va rămâne favoritul meu, Beethoven fiind oricum inclasificabil, ei bine, la sfârșit aproape că-i ceream iertare în gând marelui meu favorit pentru impolitețea de-al trece în prim-plan pe Dvorak. Dumky va rămâne mult timp de acum înainte unul dintre concertele mele favorite. Mulțumesc, Simina, Andrei și Ștefan, pentru că m-ați dus acolo unde-mi doream: acolo unde gândul coboară spre inimă pentru a se contopi într-o nouă formă de înțelegere a lumii.