Colecția McSweeney´s – „Nu deranjați. Antologie de povestiri cinice”

Într-un fel, dacă mi-e permisă dezvăluirea, cartea asta a ales ea să o citesc și nu invers. Adică am ales-o fiind „blocată” pe cuvântul „povestiri” și nu pe „cinice”, cum ar fi trebuit. După care am recitit tot titlul și mi-am dat seama că eu voiam să citesc ceva plin de ironii și sarcasme, nu cinisme – avem o viață plină de cinism, de ce să mai și citesc despre cum e cinismul vieții noastre?

Una dintre cele mai bune antologii, iar eu nu sunt fanul antologiilor (chiar deloc!). Excelent selectați autorii, succesiunea povestirilor și a subiectelor acestora este cea potrivită. Autori premiați, recunoscuți pe plan mondial (poate că mai puțin citiți la noi, dar nu mă miră această stare de fapt!), cu toții concură la crearea unei panorame a cotidianului deloc optimist, dar profund uman. Căci, până la urmă, cinismul ne este necesar, este doza noastră zilnică de autoamăgire – ne propunem ca de mâine să fim mai buni, dar acel mâine trebuia să fi început de astăzi. Trăim întâmplări pe care nu ni le dorim, ajungem în situații limită despre care am citit doar în cărți sau le-am văzut proiectate în cadre de filme de cinci stele, căutăm sursele paradoxurilor care par că nu se mai termină, înnodăm secvențe din trecutul nostru cu speranța că ce iese e mai bun decât ce avem acum. Și uite că nu e!

„Adidasul era marca Reebok, alb cu albastru deschis, destul de curat, cu șireturile legate frumos. Se hâțână în sus și în jos de câteva ori, se oprește și rămâne imobil câteva momente. Apoi face câteva mișcări laterale, când bucla unui șiret se leagănă ca un lasou. Și urmează o altă perioadă când adidasul nu se mia mișcă pentru că porcul e ocupat să mestece. Nu-l vezi, dar știi că mestecă, pentru că ai mai văzut scena asta. Ai văzut-o de atâtea ori că a început să te plictisească, așa cum te plictisesc și dosul propriei tale mâini și propria-ți puță. Musulmanii bosniaci nu mănâncă porci, dar se vede treaba că porcii nu au nicio problemă să-i mănânce pe porcii musulmanii bosniaci. Sau pe alții. N-au nicio problemă să mănânce hoituri. Și chestia asta e plictisitoare la culme. Și înainte ca planul cu adidasul mișcător să se lărgească suficient de mult ca să poți vedea întregul picior și porcul care mestecă zgomotos din pulpă și apoi se oprește și se apucă iar de mâncat, făcând șireturile să se legene, tu te trezești pe o canapea dintr-o casă din Valley.” (Ismet Prcic, Porcus omnivorus)

Avem povestiri despre orice și cu orice; avem cinism banal, regăsibil în orice întâmplare cotidiană; avem cinism arogant, din cel atribuit superiorilor, dar, vai, uite că sunt și ei oameni. Avem oameni buni de aruncat la coșul istoriei, dintre cei care ajung să-și abuzeze proprii copii (povestirea aceea e chiar greu de citit, deși e scurtă), avem violatori care dau dovadă de introspecție (dar cine suntem noi să-i judecăm?!?), avem oameni singuri care-și caută sensul în viață, avem victime ale unor războaie mai crude decât orice închipuire a noastră. Avem de toate în această antologie.

„Până la urmă a luat-o de umeri, deși ea protesta, și a împins-o afară din cameră fără să scoată un cuvânt. A început să-l doară capul, durerea coborând spre ochiul drept. A închis ușa și s-a întors la computer pentru a șterge mesajele unul după altul. A observat că toate erau atent formulate, fiecare doamnă încercând să se prezinte drept unică, originală sau deșteaptă, dar apelând la același tertip sintactic, la aceleași strategii retorice, uneori chiar la aceeași frază. Iată ce înseamnă să te împotmolești în limbaj, și-a zis el, îți pierzi capacitatea de a gândi. Folosești cuvintele altora. Alternativa ar fi să nu mai vorbești deloc. Sau mai e vreo posibilitate? Natura răului. Dezvoltați pe baza subiectului.” (Brian Evenson, Cu limba legată)

Dar, mai mult decât orice, avem boală. Pentru că cinismul e semnul bolii. Oamenii cinici sunt bolnavi: de singurătate, de izolare, de neadaptare, de orice boală care se cronicizează asemenea unui cancer fără de tratament.

„Alice a așteptat. S-a gândit că poate avea nevoie doar de odihnă. Poate că durerea voia să fie lăsată în pace. Așa că a încercat să o ignore un an întreg. Nu s-a mai dus la niciun doctor. A înotat zilnic. A așezat cărțile în rafturi. A mers cu metroul. Închidea ochii, se sprijinea de spătarul scaunului din plastic și aștepta să i se schimbe viața. În fiecare seară își comanda mâncare de la telefonul public din colț. În fiecare seară se uita lung la rola din casa de marcat a librăriei.

În tot acest timp, durerea devenea tot mai vivace, tot mai pătrunzătoare. Ardea și se inflama. Începuse să îi macine tot trupul. Uneori, Alice era convinsă că nu i-a mai rămas niciun organ întreg. Și în anul acela, în anul-fără-consultații, ceva rece și dur a intrat în Alice și inima ei a început să semene cu un sertar pentru cuțite. Cuțite ascuțite și strălucitoare într-un sertar pe care îl ținea închis.” (Alison Smith, Specialistul)

Cu toată această implozie de cinism, de murdar, abject și de orice altceva de nedorit în viața noastră, povestirile acestui volum trebuie citite! Pentru că împreună dau naștere unei antologii personale; aici, între aceste coperți regăsim fragmente din viața noastră, care nu e cu nimic mai specială decât a altora; găsim dovezi ale faptului că nu suntem singuri. Și, cel mai important pentru mine, găsim literatură adevărată. Căci în Nu deranjați. Antologie de povestiri cinice nu veți găsi nici cea mai mică urmă de patetism. Citiți povestirile și dați-mi dreptate. E și asta o formă de cinism. Sau nu?

PS: felicitări coordonatoarei colecției Babel a Editurii Nemira. Chiar reușește să aducă autenticitate și culoare pe o piață literară destul de pestriță cum este cea românească.

Editura: Nemira