În luna noiembrie am stat de vorbă despre cărți și ce lecturi preferă cu foarte mulți adolescenți din București: școli diferite, sectoare diferite medii de proveniență diferite etc. Ce m-a surprins în cel mai frumos mod cu putință e că (încă) citesc. Și aveau lecturi serioase dintre cele adecvate vârstei lor. De aceea ne-am gândit să-i provocăm în continuare cu o serie de recomandări, astfel încât să nu intervină plictisul, iar alegerile de lectură să fie cu succes garantat. Și dacă vine Moș Nicolae, n-ar strica ca părinții să ia în calcul și oferirea unei cărți copilului lor.

Seria de recomandări o începem cu patru dintre cele mai noi apariții de la Storia Books, o editură dedicată literaturii pentru copii și adolescenți.

„Șoseaua Jellicoe” de Melina Marchetta

Primul roman al autoarei, Looking for Alibrandi, a primit nenumărate premii literare pentru literatura Young Adult, printre care premiul Cartea Anului decernat de Children’s Book Council of Australia. În 2000 a fost lansată o adaptare cinematografică foarte apreciată de critici, care a câștigat premiul Institutului de Film din Australia, un premiu Independent Film pentru cel mai bun scenariu și un premiu al Film Critics Circle of Australia.

„În timp ce stau întinsă pe spate, mă simt liniștită. Soarele blând îmi mângâie obrajii și mă simt ca și când aș fi învelită cu o pătură de nori pufoși, moi ca mâinile mamei când m-a ținut întâia oară în brațe. Câteva momente sunt din nou acolo, în locul în care vreau să fiu.

Dar undeva, în aval, o barcă cu motor sau un jet ski agită apa râului și se creează valuri mici care îmi împroașcă fața cu apă, ca o palmă care mă lovește ca să mă dojenească și, din cauza șocului, aproape mă scufund. Mă chinui să rămân la suprafață și-mi amintesc brusc frica pe care a simțit-o mama când m-a atins. Unii spun că este imposibil, că nu ai ce să-ți amintești din primele cinci secunde de viață, dar vă jur: țin minte tremurul mamei când moașa m-a așezat în brațele ei prima dată. Țin minte senzația că alunecam printre acele degete. Ca și cum mama nu ar fi fost niciodată în stare să mă strângă la piept cu tăria unei persoane care nu avea să-mi mai dea drumul niciodată. Ca și cum nu a înțeles niciodată cum ar fi trebuit să facă asta.

Acum eu trebuie să fac asta.

Trupul meu devenise o plută și ceva din mine spune doar să mă las purtat de apă. Să închid ochii și să las curentul să mă poarte în voia lui. Dar știu că, mai devreme sau mai târziu, trebuie să ies la suprafață; că trebuie să simt pământul sub tălpi, printre degete – să simt așchiile, păpădiile, colbul uscat și fierbinte, zgârieturile usturătoare, surcelele, mușcăturile, căldura, disconfortul, totul. Vreau cu disperare să le simt pe toate, pentru ca atunci când se va întâmpla ceva minunat, impactul să fie atât de puternic încât să pot băga senzația respectivă într-un borcan și s-o păstrez tot restul vieții.”

„Dragonul cu inima de ciocolată” de Stephanie Burgis

Dragonul cu inima de ciocolată este povestea lui Aveturine, o „dragoniţă” care este transformată în fată de un vrăjitor al mâncării. Cu toate acestea, în sufletul ei deopotrivă feroce și adorabil, rămâne un dragon adevărat. O combinație încântătoare și delicioasă de magie condimentată cu aventură și o inimă dulce și caldă precum ciocolata topită.

«În timp ce-mi croiam drum pe străzile înguste și șerpuitoare de la periferia orașului Drachenburg, stomacul meu a început să scoată niște zgomote feroce. I-am ignorat semnele de protest, la fel cum am ignorat și săgețile de durere din tălpile însângerate și bătătorite, precum și junghiurile din mușchii firavi ai picioarelor. Mirosul de „cârnați” proaspăt prăjiți se ridica din cuptoarele deschise ale negustorilor de pe stradă și mă înconjura cu arome apetisante. Mi-am făcut curaj și am început să respir pe gură, încercând din răsputeri să alung toate mirosurile care îmi treceau pe sub nas. Un alt vânzător ambulant, aflat la o stradă distanță, vindea o pâine ciudată și răsucită căreia îi spunea „covrig”, pe care aș fi înfulecat-o dintr-o înghițitură, însă m-am forțat să merg mai departe fără să încetinesc pasul. După alte două minute, în timp ce treceam pe lângă o tarabă cu clătite, nu am lăsat să-mi scape mârâitul disperat care stătea să-mi evadeze din piept.

Pentru că aveam doar cinci florini, nu voiam să-i irosesc. În ciuda problemelor pe care le aveam cu corpul actual, eram un dragon feroce și puternic – indiferent de părerea mamei sau a lui Jasper – și puteam să mă controlez.»

„Novicele: Invocatorul” de Taran Matharu

Demoni, magie şi lupte pentru putere. Soarta unui imperiu este în mâinile lui Fletcher, în primul titlu din seria fantasy Invocatorul, inclusă în lista New York Times a celor mai bine vândute cărţi.

„Taraba lui Fletcher, plină de săbii strălucitoare și de pumnale, era deja instalată pe marginea drumului principal, care ducea de la poartă până în celălalt capăt al satului. Nu era singura. De-a lungul drumului, se găseau mai multe tarabe, ticsite de cărnăraie și de blănuri. Mai erau expuse și alte mărfuri: piese de mobilier cioplite din lemnul pinilor înalți care creșteau pe pantele lui Dinte-de-Urs și flori de munte cu petale argintii, în ghivece, pentru grădinile gospodinelor înstărite.

Hainele din piele erau o altă marfă care făcea faima satului Pelt: tunicile și jiletcile erau foarte prețuite, pentru rafinamentul meșteșugului și al cusăturii. Fletcher pusese ochii pe o tunică anume. În decursul anului, vânduse cele mai multe blănuri celorlalți vânători și reușise să pună deoparte peste trei sute de scuzi ca să o cumpere. O putea vedea agățată ceva mai încolo, cu toate că Janet – negustoreasa care petrecuse câteva săptămâni să o confecționeze – îi spusese că o poate cumpăra pentru trei sute de scuzi, dacă nu-i făcea nimeni o ofertă mai bună până la sfârșitul zilei.

Tunica era numai bună. Interiorul era căptușit cu blană pufoasă de iepure, moale, de un cenușiu împestrițat cu maroniu. Pielea în sine era închisă la culoare ca mahonul, rezistentă și fără cusur. Era impermeabilă și nu s-ar păta ușor, nici nu s-ar rupe când Fletcher și-ar urmări prada prin desișurile pădurii. Se închidea cu niște nasturi din lemn și avea o glugă mare, care acoperea fruntea. Fletcher se și vedea îmbrăcat cu ea; ghemuit sub șfichiuirea ploii, la adăpost și la căldură, cu o săgeată fixată în arc.”

„Cea mai trăsnită noapte ever” de Dave Barry

Wyatt Palmer este acum în clasa a IX-a, nu este cu nimic diferit de ceilalți elevi și speră să se integreze în noul colectiv sau măcar să nu fie marginalizat. Problemele apar când Matt Diaz, prietenul cel mai bun al lui Wyatt, dar și un mare idiot, hotărăște să vină la liceu cu dihorul său, Frank.

„- Un dragon de kimono? a întrebat Matt. E un dragon?

Era sâmbătă dimineața. Eram – eu, Matt și Victor – la un Starbucks din Coral Gables. Veniserăm până acolo cu bicicletele și ne comandaserăm cafea. Bine, ca să fiu sincer, comandaserăm niște băuturi care, practic, erau doar milkshake-uri amestecate cu puțină cafea.

– Nu, nu e dragon, am spus eu. E un soi de șopârlă. Și se cheamă komodo, nu kimono. Kimonoul e un fel de robă japoneză.

– Dacă chiar ați văzut un dragon de Komodo, a spus Victor, care știe multe lucruri despre multe lucruri, aveți noroc că nu v-a prins. Creaturile alea pot să alerge cu 30 de kilometri la oră și au în gură glande care secretă otravă. Au fost cazuri în care au omorât oameni.

– Oau, spune Matt. Noi suntem oameni.

Uneori, termenul „idiot” e prea blând pentru Matt.

– Cum adică dacă chair am văzut unul? L-am întrebat pe Victor. L-am văzut sigur. Tu nu l-ai văzut cu drona?

– Nu. Am văzut o ladă, dar probabil că au scos afară dragonul în timp ce schimbam bateriile.

– Atunci n-ai văzut nici tunelul.

– Ce tunel?

– Înăuntrul uneia dintre movilele mari. Avea o ușă secretă, care ducea într-un tunel. Acolo încercau să bage arătarea aia.

– N-am văzut nicio ușă.

– Ei bine, e acolo. Pun pariu că toate movilele alea au tuneluri. Mă întreb ce-or mai fi ținând ei acolo.

– Măcar l-am recuperat pe Frank, a spus Matt.

– Da, am spus eu. Bravo ție. Dar frații Bevin știu că am fost acolo. Eja aveau de gând să mă omoare. Acum o să mă omoare de mai multe ori.

– Asta-i una, a spus Victor. Altă problemă e că țin aoclo un animal dintr-o specie pe cale de dispariție. Dacă ai dreptate în privința movilelor, poate că au și alte animale. Trebuie să spunem cuiva.

– Adică cui? A spus Matt. Părinților noștri?

– Nu! am spus eu. Dacă le spunem părinților, vor ști că am plecat pe furiș aseară și maică-mea o să-i ajute pe frații Bevin să mă omoare. În plus, sincer să fiu, nu cred că părinților mei le-ar păsa de cine știe ce șopârlă uriașă. Mamei mele nici măcar nu-i plac șopârlele mici.”