În cartea sa despre compozitorul rus, apărută la Editura Humanitas în 2008, în traducerea Ancăi Teodorescu, Nina Berberova are un pasaj în care îl descrie pe Rahmaninov privind, din sala Operei, într-o zi de premieră, chipul obosit al lui Ceaikovski, care nu se știe privit – chipul fără „mască”, acel chip ce trădează oboseala, disperarea, chinul, toate acele trăiri negative, care nu vin însă din îndoiala față de calitatea simfoniei compuse (nu avea dubii, era cea mai bună piesă scrisă vreodată), ci din identificarea totală cu muzica, atât de intensă, atât de radicală, încât îi provoacă senzația pierderii de sine în propria partitură:
„această muzică era – mai mult ca niciodată – carne din carnea sa, sânge din sângele său. Erau bătăile inimii lui, suspinele lui. Această muzică era o realitate, iar el, pe lângă ea, nu era decât o iluzie.”
Lui Oscar (tanti Roz nu știe!) îi place foarte mult Dansul fulgilor de nea, fiindcă simte ceva, în propriul corp, din suavitatea zăpezii lipsite parcă de consistență. Copilul internat într-un spital ascultă, la un CD player, muzica nemuritoare a lui Piotr Ilici Ceaikovski, din Spărgătorul de nuci. Copiii sunt spectatorii ideali ai unui asemenea reprezentații în care iarna îmbracă straie strălucitoare și se răsucește, în grand jeté sau, cu un singur punct de sprijin, în fouettés en tournant. Dansul fulgilor de nea, risipiți într-un cer de culoarea mării liniștite, este un zbor imponderabil, infinit, în lumină.
Caut în literatură ceea ce ține, în spectacolul de balet, doar de unul dintre nivelurile estetice. De fapt, cred că receptarea adecvată a acestei arte cere acomodarea cu un cod cultural, ceea ce presupune o minimă pregătire pentru spectacol: să știi ce vezi, să știi ce ai vrea să vezi, să fii un spectator implicat. Se spune că un spectator revine să vadă același balet pentru că îl interesează interpretarea aparte a fiecărui prim solist, actul artistic inconfundabil, unic, seducător.
Conceput ca spectacol în 2 acte și cincisprezece tablouri, această piesă a sărbătorilor de iarnă avea premiera mondială la 18 decembrie 1892, la Teatul Mariinsky. Libretul scris de Marius Petipa, după versiunea lui Alexandre Dumas, pleacă, de fapt, de la basmul unui romantic, E.T.A. Hoffmann, Spărgătorul de nuci și regele șoarecilor.
Piotr Ilici Ceaikovski este considerat cel mai cunoscut compozitor rus. Născut la Sankt Petersburg, într-o familie de intelectuali, tatăl inginer de mine și mama franțuzoaică educată la pension, Ceaikovski ia, de la 5 ani, lecții de pian. Rămâne orfan de mamă, la 14 ani, iar tatăl îl îndrumă spre studiul științelor juridice. Devenit funcționar în minister, plictisit și agasat de birocrație, Ceaikovski simte chemarea muzicii și începe să studieze temeinic cu Anton Rubinstein – pian, flaut și orgă. Va deveni, la inițiativa lui Nikolai Rubinstein, profesor de compoziție și teorie muzicală, în perioada 1866-1878, la Conservatorul din Moscova. Din 1886, devine dirijor, iar în 1888, pleacă într-un turneu european, înainte de cel pe care-l va face în SUA, unde va inaungura Carnegie Hall, celebra sală de concerte din Midtown Manhattan, New York.
Muzica melancolică a lui Ceaikovski surprinde lupta tragică a omului cu propriul destin, suferința de a fi neînțeles și neacceptat, dar intră cu ușurință, pe tonuri vesele, ritmate, și în lumea de basm a copiilor, cum se întâmplă în Spărgătorul de nuci. Compozitorul a scris, până la 52 de ani, când moare răpus de holeră (fiindcă ar fi băut, intenționat sau nu, apă din Neva), 7 simfonii, 3 partituri pentru balet, 5 suite, 3 concerte pentru pian, 4 cantate, 20 de lucrări corale, peste 100 de partituri pentru pian. A compus unsprezece opere, dintre care foarte cunoscute rămân Fecioara din Orleans, Evghenii Oneghin, Dama de pică. Într-o manieră cu totul seducătoare, Ceaikovski compune muzică pentru balet, readucând în atenția publicului o artă considerată atunci ușor ieșită din modă – Lacul Lebedelor (1876), Frumoasa din pădurea adormită (1889), Spărgătorul de nuci (1892).
Celebrând iarna, copilăria și universul jocurilor, Spărgătorul de nuci are un scenariu oniric. Baletul Teatrului Oleg Danovski propune un spectacol excelent, în care liniile de forță sunt, cum este de așteptat, secvențele foarte cunoscute – Dansul fulgilor de nea, Valsul florilor, dar și alte câteva coregrafii vesele în care intră figurinele din turtă dulce sau din ciocolată – dansurile spaniol, arab, chinezesc, rusesc și italian. La final, Zâna Dulciurilor și Prințul (Adrian Mihaiu) dansează un minunat Grand Pas de deux.
Coregrafia este concepută de Gheorghi Kovtun, iar scenograful este Natalia Kornilova. Distribuţia internațională a spectacolului (Japonia, Federația Rusă, Australia, România) propune prim balerini obișnuiți cu marile scene ale lumii: Mizuki Kubota, Adrian Mihaiu, Bogdan Bîrsănescu, Mayu Takahashi, Sayaka Tanno, Ştefan Răuţ, Douglas Stewart Callum şi Ryan Brown.
Reprezentația trupei de balet a Teatrului Oleg Danovski este foarte interesantă nu doar prin coregrafie, ci și și prin atenția acordată costumelor și decorului. O fetiță, Clara, citește o poveste dintr-o carte cu coperte roșii – acesta este începutul unui spectacol care are ritm și intensitate, culoare și frumusețe. Sărbătoare fiind, în salon apar, cu fețele lor vesele, invitații. Mișcările balerinilor sunt fluide și intră în mecanismul reglat cu finețe de regizor, pentru a sugera splendoarea unui regat al jucăriilor și al visurilor care se împlinesc.
Roșu și aur, ai zice, privind costumul minunat al Prințului coborât dintr-o căsuță de jucărie. Dar nu e numai atât, este și o potrivire între muzică și culoare, între forme și nuanțe, chiar și atunci când scena este umbrită de apariția regelui șobolan, personaj grotesc, care are, surprinzător, farmecul său. În rest, corpul de balet este îmbrăcat în culori fine – roz pal și roșu intens, alb diafan și verde suav, aproape decolorat. Culoarea completează senzația de poveste pe care o realizează deja materialele nobile ale costumelor, mai ales catifeaua și mătasea. Ochiul estet al regizorului și talentul scenografului creează atmosfera rafinată a unei ierni rusești, cu accente de spațiu francez. Atenția acordată detaliilor este impresionantă – de la bradul brodat într-un material fin, pe toată înălțimea unui perete, la focul care arde în șemineu.
Complexitatea artei coregrafice vine din armonizarea mișcării cu muzica și cu libretul. Abia în clipa în care, ca spectator, ai uitat să te concentrezi doar asupra muzicii sau doar asupra mișcărilor, luate în parte, și percepi ansamblul, abia atunci ai acces la miracolul unui spectacol care te poartă în sfera emoției pure. În fine, să mai spunem, pentru iubitorii muzicii lui Ceaikovski, că, în 1970, regizorul Ken Russell realizează filmul The Music Lovers, având ca subiect viața neobișnuită a acestui muzician de geniu, care a avut convingerea că va trăi mult. A avut dreptate. Se poate spune că face parte dintre nemuritori.
Spărgătorul de nuci de Piotr Ilici Ceaikovski
Teatrul Oleg Danovski, în rolurile principale:
YURIA SOETA
STEWART DOUGLAS CALLUM
MAYU TAKAHASHI
DAIA KASHIWABA
KEITA KAMIJO
ADRIAN MIHAIU
BOGDAN BÎRSĂNESCU
ȘTEFAN RĂUȚ
Regia şi coregrafia: Gheorghi Kovtun – Artist emerit al Federaţiei Ruse
Scenografia: Natalia Kornilova
Asistent coregrafie: Monica Cherecheş
