Jocuri video, animaţii, un adevărat fenomen, care a ajuns să fie atacat şi religios, nu numai de către unii musulmani (În Arabia Saudită o fatwa a unui mare muftiu interzice ansamblul de produse încă din 2001), revenit în forţă prin 2015 sau 2016, ca aplicaţie pentru telefoanele mobile, Pokemon era normal să sucească şi minţile vreunui poet! Sic!
Ba încă unul care are un prenume precum un personaj din seria anime, Angie!
Dacă este „să studiezi” netul cu toate trimiterile sale, înnebuneşti! Sunt aproape 1000 de pokemoni, sunt 18 tipuri, sau erau, dar, totuşi, pokemonul poet din Craiova mai degrabă nu scrie despre pokemoni, chiar dacă volumul începe cu poemul care dă şi titlul cărţii…
Desigur, Poezia poate fi o serie din jocul cu pricina… Să prinzi în cuvinte monstruleţii de buzunar, să-i fixezi în poeme, să încerci să identifici tipul: Insectă, Întuneric, Dragon, Electricitate, Foc, Zbor, Fantomă, Iarbă, Pământ, Gheaţă, Normal, Otravă, Luptă, Psihic, Piatră, Metal, Apă, Zână…
Poate Căutătorul dictează, apropo de dicteul automat, pierdut, între la noi, „la Cladova”, referenţial, şi străzile Craiovei, Oraşul, între cai şi unicorni, între suflet şi trup, virtual şi realitatea care atentează (este o mică obsesie a atentatelor, p.34, 36, sau chiar de la început: „Înoată, suflet al meu, peste brazi, peste hăuri,/ peste turnurile gemene,/ tulbure ca vinul în cimitir!”, p.5), între iubire şi viaţă…
Desigur, pokemonii putem fi noi cu toţii, morţi-vii („Morţii-vii” sunt o altă nevinovată obsesie, ca şi caii şi… scheletele lor), existenţial este o criză, pe care o descriem sau nu, ne întrebăm dacă suntem peştişori ori pescari, de care tip suntem: „Toţi pescarii lumii acesteia întind noaptea năvoade,/ pun momeli peste prag, al ferestre, între scânduri…”
În cealaltă ordine de idei, hermeneutică, ce fel de poeţi suntem: (pseudo)onirici, neo-suprarealişti, neo-conceptualişti, performantişti, anti-fracturişti sau chiar fracturişti, vizualişti ş.a.m.d.: „Trebuie! Îmi zise fratele-pământ./ Dacă am trăi după legile universului, caii/ ar avea copite de fum, iar câinii ar muşca luna de coapse, /(…)/ Carul alegoric ne plimbă ca pe nişte învingători./ Am ajuns la poarta de lemn unde cocoşi sculptaţi ne scot ochii./ De aici înainte va mirosi a umed, vor înflori irişi în galerii subterane./ Pentru cine, suflete-arbore, vei mai rodi? Pentru morţii-vii?” (p.6)
Angi Melania Cristea, care a debutat cu un volum la Galaţi – „(Diz)armonie”, Ed. Edithgraf, 2014 -, şi mai are încă două volume publicate, oferă o tensionată, plăcută surpriză. Onestă şi lucidă: „birocraţia aceasta a sentimentelor/ mă împiedică să îţi scriu prin scrisori/ nici tu nu te mai uiţi în cutia poştală asaltată de facturi/ de parcă ar trebui să timbrezi/ fiecare idee fiecare emoţie// cel mai puţin onest este faptul că întotdeauna sentimentele/ vin cu întârziere derapează nepermis de mult/ oamenii au facturile restante şi nu poţi să-i aduci/ la zero// oricât ai fi de uman birocraţia îţi/ taie în felii existenţa/ şi o trimite la post-restant// moliile au învăţat că astăzi poşta electronică/ circulă mai rapid/ de aia nu rod singurătatea care vine pe mail” (p.50)
Referenţial, dacă tot ziceam mai sus, e (şi) un strop din Sorescu, („Iona” lui este amintită pe undeva), chiar dacă nu e colocvialismul maestrului: „dacă n-aş vieţui în burţi uriaşe m-aş căţăra ca o liană/ până pe autostrada unde dacă ţipi/ vulturi pleşuvi îţi scuipă hoitul.” (p.51 – stop-cadru)
Dincolo (şi) de neo-expresionismul experimentat deloc gratuit („Stop-cadru. Morţi voalate. Apar şi dispar.// În pupila dilatată, ochi magic (n.n: Unde o Salvador Dali cu briciul deschis?),/ iubirea se insinuează./ Aş muta toţi caii în linia întâi numai să pot// hrăni pe cel ce mărşăluieşte, omul acela diform,/ aplecat spre sine ca scrisul unui stângaci./ Singurătatea mă găseşte în parc.”, p.51), Dumnezeu este de găsit: „Aici Dumnezeu se dă pe skateboard…”
Oricum, „viaţ@” este „la un click distanţă” (titlu de poem), „filmarea” poetei esenţializează, e „colorată” sau „alb negru”, sunt şi îngeri, chiar dacă unii, în avalanşă, au „ochii scoşi din orbite” (p.29), totul poate fi diluat, chiar şi moartea (p.28), autenticul strigă precum „personajul” lui Munch: „este timp pentru toate îmi strigă îngerul fără picioare/ chiar să te ridici până la morţii-vii şi să îi întrebi de părinţi” (p.28), se face selfie cu absenţa pokenomilor (şi cu moartea, p.43), se cheamă profeţii, realitatea se insinuează şi ea („SMURD-ul concurează cu DNA-ul”), este totuşi, o margine de lume (Lumea este alcătuită din margini de lumi!), verile pot fi de beton, picturalul strigă şi el: „Văd cum au mai dispărut doi îngeri în grafitti/ pictori rebeli se întâlnesc la Tradem/ (…) este un du-te-vino nebunesc pe stradă/ femei cu ochii verzi şi buze roşii râd cu artă// în urbea mea stai la terase cum ai sta/ pe via santorini/ seara în oraş se întinde pe asfalt lumina lunii/ tu îmi declari iubire neconvenţională” (p.15).
În ultimă instanţă, „Căutătorul de pokemoni” al Angiei Melania Cristea este o declaraţie de iubire neconvenţională şi quasi-necondiţionată pentru Viaţă, cu toate aspectele ei (şi) virtuale, suprarealiste, dezastruoase… Scrie în textul „suprarealitate”: „viaţa asta oricât i-aş repara mecanismul va fi tot mai sofisticată/ mai rebelă mai silenţioasă/ iar eu cea care sufăr de boală autoimună îmi voi injecta/ cu endorfine visele ( n.n.: ce vă spuneam de onirism?) de ce să nu fie şi ele fericite/ să trăiască într-o suprarealitate?/ altfel arborii au vise cu rădăcini muguri şi clorofilă// dacă îi dai unui copac să mănânce mei/ îţi va şopti despre dezastrul de la roşia montana/ lava aia clocoteşte se revarsă ca o magmă peste linia câmpiei/ căram apă neîncepută la mort viaţa lui era crestată/ ca un trunchi de copac/ scuipă puf de păpădii iar timpul sâsâie ascuţit” (p.35)
Desigur, dacă pe vremuri se vânau unicorni, acum trebuie să ne mulţumim (sau nu) cu pokemoni, dar gândul la „ultima licornă” (poate să fie şi a lui Beagle!) îţi poate dicta, ultim semn de carte pentru o existenţă care vinde dreptul la fericire, cumpără suflete: „îţi trebuie o înţelepciune de unicorn să cerni nisipul/ ca pe nişte pietre filosofale/ aşa voi asurzi cu mine în mine/ voi vedea sunete până la dezmorţire/ oamenii îmi vor bea aburul viului/ fericirea-instant mă va decora” (p.10).
Aşadar, poftiţi la abur de poet, la „n-şpe mii de viraje”, la fluier de picior sprijinit de lună, la supravieţuire, dragoste cu pereţi de sticlă, roboţi megatronici, „ploi acide peste vocile violet ale poeziei”…
Din carul alegoric, Angi Melania Cristea îşi dezleagă nibelungii, altfel de pokemoni, cu oarecare tradiţie…
„Căutătorul de pokemoni” de Angi Melania Cristea
Editura: Paralela 45
Anul apariției: 2017
Nr. de pagini: 56
ISBN: 978-973-47-2566-3
Foto: arhiva autoarei
